Au catolicii viaţă eternă?

Dragă prietene,

Oare au catolicii viaţă eternă? Pun această întrebare cu o mare sensibilitate. O scriu cu afecţiune pentru catolici, căci îmi aduc aminte că timp de 48 de ani am fost şi eu sub influenţa catolicismului. Dar, după ce am analizat învăţăturile catolice oficiale în lumina credinţei biblice, am ajuns la o concluzie incontestabilă. Catolicii care citesc acest articol pot fi într-adevăr recunoscători că am scos în relief cu grijă nişte chestiuni care i-au neliniştit de mult timp. Şi unii evanghelici pot fi recunoscători că am demascat mişcările false ecumenice precum „Evanghelici şi Catolici Împreună” şi „Bisericile Creştine Împreună”.  Te rog să faci cunoscut familiei şi prietenilor tăi articolul de mai jos. Mulţumesc.

Richard Bennett

În cei 48 de ani ai mei petrecuţi în catolicism şi în cei 22 de ani ca preot catolic am crezut în Biserica Catolică.  Prin urmare, credeam că am sacramentele prin care, după moarte, voi avea viaţă eternă. Ca şi alţi preoţi, îi învăţam pe oameni că dacă erau fideli Bisericii în calitatea lor de catolici şi mureau în starea de „har sfinţitor”, vor ajunge în cer. Având un respect profund pentru aceşti oameni care au fost în aşa măsură induşi în eroare, scriu acum despre subiectul Catolicii şi viaţa eternă. Ca un catolic irlandez ce-am fost, îmi aduc aminte de dominaţia pe care a avut-o catolicismul asupra propriului meu suflet; într-un sens, era o a doua natură pentru mine. De aceea, scriu cu sensibilitate despre relaţia unui creştin cu Dumnezeu Tatăl şi relaţia unui catolic cu Sfântul Părinte de la Roma.

Relaţia unui creştin cu Dumnezeu Tatăl este un subiect extrem de important. Isus Cristos a declarat: „Şi aceasta este viaţa eternă, ca să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Cristos, pe care L-ai trimis Tu”.[1]  A nu-L cunoaşte şi a nu crede în „singurul Dumnezeu adevărat” înseamnă a fi lipsit de „viaţă eternă”. Cu toate acestea, unui catholic I se cere mai întâi să creadă şi să ştie că „Biserica este mama tuturor credincioşilor”, deoarece, conform învăţăturii oficiale a Bisericii, faptul de „a crede” este un act eclesiastic. Credinţa Bisericii precede, dă naştere, sprijină şi hrăneşte credinţa noastră. Biserica este mama tuturor credincioşilor. „Nimeni nu-L poate avea pe Dumnezeu ca Tată fără să aibă Biserica ca Mamă” (paragraful 181). [2]

Prin urmare, un catolic are de bunăvoie în viaţa zilnică o relaţie cu „Biserica ca Mamă” care înlocuieşte ceea ce ar trebui să fie o relaţie cu Dumnezeu ca Tată adoptiv al său. Esenţa acestei substituiri este evident atunci când un catolic pios se referă la papă ca la „Sfântul Părinte”. De fapt, agenţia catolică de ştiri Zenit îl numeşte în mod normal pe papă drept „Sfântul Părinte”. Iar pentru cei mai mulţi catolici, termenul de „Sfânt Părinte” înseamnă de obicei papă.

Conceptul de Dumnezeu ca Tată

S-a observat că în Scriptură cuvântul „Tată” a fost pe buzele Domnului Isus nu mai puţin de 170 de ori. Cristos Isus a vorbit despre Dumnezeu în mod distinct ca fiind Abba/Ava, Tată.[3]  În Scriptură, acelaşi concept „Abba Tată” este explicat credinciosului în felul acesta: „Căci nu aţi primit spiritul de sclavie ca să vă temeţi iarăşi, ci aţi primit Spiritul de adopţie, prin care strigăm: Abba, Tată. Spiritul Însuşi depune mărturie cu spiritual nostru că suntem copiii lui Dumnezeu”.[4]  Faptul de a vedea iubirea Tatălui prin titlul intim de „Abba, Tată” dă credinciosului adevărat sentimentul profund de a fi iubit în mod personal ca şi copil al lui Dumnezeu.[5] Domnul Isus Cristos a zis următoarea rugăciune pentru toţi cei care urmau să creadă cu adevărat în Dumnezeu ca Tată al lor: „Sfinte Tată, păstrează-I în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una, aşa ca şi Noi”.[6] 

În contrast, legea oficială a Bisericii Romano-catolice vorbeşte despre necesitatea supunerii facultăţilor cuiva, şi anume mintea şi voinţa, nu lui Dumnezeu, Tatăl ceresc, ci Pontifului Suprem de la Roma. Astfel, legea oficială a Bisericii Romano-catolice declară:

„Trebuie să se dea un respect religios al intelectului şi voinţei, chiar dacă nu acordul credinţei, învăţăturii enunţate de Pontiful Suprem sau de colegiul episcopilor în materie de credinţă şi morală…”[7]

Totuşi, Domnul Isus Cristos a poruncit: „Să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima, cu tot sufletul şi cu toată gândirea ta”.[8]  Nu poţi servi la doi stăpâni, căci porunca Domnului o contrazice pe cea a Pontifului Suprem. Un om nu poate fi imparţial faţă de doi stăpâni care sunt incompatibili între ei şi care cer devotament total.  Apare necesitatea unei alegeri. Prin urmare, un catolic ar trebui să decidă cine îi este Domnul!

Mai mult, întrucât Domnul Isus Cristos a îndrăgit enorm cuvântul „Tată”, El a dat această poruncă: „Şi Tată [Părinte] să nu numiţi pe nimeni pe pământ: căci Unul singur este Tatăl vostru, Cel care este în cer”.[9]  Aceasta este esenţa mesajului Domnului în privinţa Tatălui nostru din cer.  Astfel, Tatăl din cer este vrednic de închinare, iar un credincios adevărat va rosti cuvintele: „Sfânt Părinte” doar lui Dumnezeu! Totuşi, membrii Bisericii Romano-catolică afirmă că papa lor se numeşte „Sfânt Părinte”. De exemplu, pagina de internet a Vaticanului a anunţat despre Francisc I: „Cuvântarea Sfântului Părinte” în Grădina Vaticanului, duminică 8 iunie 2014.

Domnul Dumnezeu este Suveran

Dumnezeu este atotiubitor, omniscient, omnipotent şi omniprezent. Domnul Dumnezeu este suveran cu o putere deplină, supremă şi universală asupra tuturor lucrurilor în cer şi pe pământ. Chiar şi în chestiunea  suveranităţii lui Dumnezeu, iată ce afirmă Roma Papală în mod oficial:

„Pentru  Pontiful roman, din cauza funcţiei lui de Vicar al lui Cristos şi ca pastor al întregii Biserici, are putere deplină, supremă şi universală asupra întregii Biserici, o putere pe care o poate exercita totdeauna fără oprelişti”.[10]

Astfel, Pontiful roman îşi atribuie domnia suverană asupra întregii Biserici care Îi aparţine numai Domnului Dumnezeu.  Să nu ne înşelăm, Biserica Catolică de-a lungul istoriei ei şi-a asumat şi însuşit în mod persistent şi arrogant funcţiile Tatălui ceresc. De exemplu, papa Bonifaciu VIII în 1302, în Bula Papală „Unam Sanctam” a decretat: „Mai mult, declarăm, spunem, definim şi proclamăm oricărei creaturi umane că, având nevoie de salvare, este supusă în întregime Pontifului roman”.[11]  Aroganţa papală este pură blasfemie!

Iubirea lui Dumnezeu Tatăl în salvare

Iubirea lui Dumnezeu Tatăl îşi atinge totdeauna scopurile:  „În aceasta s-a arătat iubirea lui Dumnezeu faţă de noi, pentru că Dumnezeu L-a trimis în lume pe singurul Său Fiu, pentru ca noi să trăim prin El. În aceasta constă iubirea… că El ne-a iubit şi L-a trimis pe Fiul Său ca să fie ispăşire pentru păcatele noastre”.[12]  Planul şi intenţia lui Dumnezeu Tatăl a fost ca salvarea să vină la om în şi prin Cristos Isus. Harul sau graţia, în sens literal, înseamnă un dar nemeritat dat din cer. Astfel, aşa cum spune Scriptura, păcătoşii sunt salvaţi prin har; el este „darul lui Dumnezeu: nu pe baza faptelor, ca să nu se laude nimeni”.[13]  Domnia păcatului este învinsă de domnia harului lui Dumnezeu, aşa cum zice Scriptura, „tot aşa să stăpânească şi harul”.[14]  Abundenţa harului întrece cu mult relele produse de păcat. Odată ce un păcătos care crede se încrede în Cristos Isus ca singura lui garanţie şi substitut, el descoperă nu numai că este eliberat de păcatele lui, ci este şi făcut să „stăpânească în viaţă”. Aşa cum afirmă Scriptura: „Căci dacă prin greşeala unui singur om moartea a domnit printr-unul singur, cu atât mai mult cei care primesc abundenţa harului şi a darului dreptitudinii vor domni în viaţă printr-Unul singur, Isus Cristos”.[15]

Încercând să imite aceasta, Biserica Romano-catolică pretinde că sacramentele ei sunt necesare pentru salvare. Învăţătura ei oficială susţine următoarele: „Biserica afirmă că pentru credincioşi  sacramentele Noului Legământ sunt necesare pentru salvare”.[16]  Astfel, Biserica Catolică îşi prezintă cele şapte sacramente fizice ale ei – mediate de ea – ca mijloacele de obţinere a harului Duhului Sfânt.[17]  Vaticanul îşi prezintă astfel sacramentele simbolice ca fiind cauza eficace a salvării. Aceste moduri ademenitoare de a obţine salvarea nu sunt decât ispita străveche de a privi la fapte fizice şi lucrări omeneşti ca mijloace de a câştiga favoarea lui Dumnezeu. Asemenea învăţături ca aceasta ajung sub blestemul etern al pervertirii evangheliei lui Cristos.[18] Totuşi, ca să-şi administreze cele şapte sacramente, Biserica Catolică hirotoniseşte preoţi despre care afirmă: „Preoţii au primit de la  Dumnezeu o putere pe care El n-a dat-o nici îngerilor, nici arhanghelilor…  Dumnezeu confirmă sus ceea ce preoţii fac aici jos”.[19]  În Noul Testament nu sunt menţionaţi preoţii care aduc sacrificii, numai prezbiterii şi păstorii.[20]

Astfel, sistemul de credinţă conceput de oameni al Bisericii Catolice este o sarcină catastrofală impusă sufletelor oamenilor. Cu toate acestea, adevărata evanghelie pune în faţa fiecăruia soluţia care este în stare să facă faţă oricărui rău. Puterea ei este destul de mare ca să-i ridice pe oameni la viaţă, pace şi chiar la cer. Aceeaşi evanghelie face ca răscumpăraţii Domnului să se bucure de harul glorios care decurge din planul conceput de El Însuşi privind viaţa eternă. „Şi aceasta este mărturisirea, că Dumnezeu ne-a dat viaţă veşnică, şi această viaţă este în Fiul Său”.[21] Fiul etern al Tatălui are viaţă în însăşi esenţa şi Persoana Lui ca şi Cuvânt al Dumnezeu.[22]  Pornind de la El, viaţa veşnică este dată fiecărui credincios adevărat, atât aici pe pământ, cât şi în cer.[23]  Totuşi, Biserica Catolică susţine că harul lui Dumnezeu vine prin sacramentele romano-catolice.[24] Oricine crede în sistemul catolic de sacramente şi-şi pune încrederea în proceduri ceremoniale nu se încrede doar Isus Cristos.

Un catolic crede în liturghie, adică în euharistie

La baza romano-catolicismului stă liturghia sau euharistia, descrisă de al 2-lea Conciliu de la Vatican ca „izvorul şi culmea întregii vieţi creştine”. Roma pretinde că liturghia este un sacrificiu şi că sacrificiul de la Golgota şi liturghia sunt unul şi acelaşi lucru, şi anume „un singur sacrificiu”. Astfel, ea afirmă:

„Sacrificiul lui Cristos şi sacrificiul euharistiei sunt un singur sacrificiu: «Victima este una şi aceeaşi:  cea care se oferă acum prin lucrarea preoţilor şi care S-a oferit pe Sine pe cruce; numai modul în care se aduce ofranda este diferit».  «Şi întrucât în acest sacrificiu divin care este celebrat la liturghie, acelaşi Cristos care S-a oferit pe Sine odinioară în mod sângeros pe altarul crucii este conţinut şi oferit într-un mod nesângeros… acest sacrificiu este cu adevărat ispăşitor»”.[25]

Faptul de a propune un sacrificiu nesângeros este o contradicţie în termeni.[26]  Un sacrificiu nesângeros este o chestiune absurdă care nu poate avea alt scop decât acela de a înşela. Cina Domnului nu este un sacrificiu, ci o aducere aminte. Pâinea şi vinul sunt simboluri care denotă corpul şi sângele sacrificiului depus la Golgota odată pentru totdeauna. Un credincios adevărat mănâncă pâinea şi bea vinul ca să-şi aducă aminte de El cu mulţumire şi laudă şi de ispăşirea Lui până ce va reveni El. De asemenea, ce diferenţă este între credinţa unui credincios adevărat privind Cina Domnului şi credinţa unui catolic privind liturghia sau euharistia! Nu mai poate exista o amintire a păcatului împotriva unui credincios adevărat, nici pentru a-l face acum de ruşine, nici pentru a-l condamna după aceea! Sacrificiul lui Cristos a fost odată pentru totdeauna.  Puterea lui este eternă.  „De aceea nu mai există nicio condamnare pentru cei care sunt în Cristos Isus”.[27]  Isus Cristos Domnul a procurat o salvare perfectă, eternă pentru cel care crede cu adevărat în sacrificial Său încheiat.  Dar nu la fel este pentru bietul catolic care continuă să depindă de un aşa-numit „sacrificiu divin care este celebrat în liturghie”.

Un catolic se roagă nu numai lui Cristos Isus, ci şi Mariei şi sfinţilor

Un credincios adevărat priveşte la Cristos Isus ca la singurul mediator, „căci este un singur Dumnezeu şi un singur Mediator între Dumnezeu şi oameni, Omul Cristos Isus.[28]  Splendoarea evangheliei este că inima credinciosului este îndreptată spre Isus Cristos, izvorul vieţii. Totuşi, un catolic se va ruga şi Mariei şi sfinţilor lui declaraţi. Lucrul acesta se întâmplă deoarece Biserica Catolică susţine în mod oficial:

Comuniunea cu cei morţi.  Într-o conştienţă deplină de această comuniune cu întregul Corp Mistic al lui Isus Cristos, Biserica, prin membrii ei pelerini pe pământ, a onorat cu mare respect din cele mai timpurii zile ale religiei creştine memoria celor morţi… Rugăciunea noastră pentru ei este în stare nu numai să-I ajute, ci şi să facă eficace mijlocirea lor pentru noi”.[29]

Biblia ne învaţă că numai Dumnezeu este infinit, etern şi neschimbător în fiinţa, înţelepciunea, puterea, sfinţenia, dreptatea, bunătatea şi adevărul Său. Astfel, numai El aude rugăciunile, numai El este Cel Sfânt;  într-un cuvânt, numai El este Dumnezeu.  Rugăciunea îndreptată spre cei morţi, nu numai spre Domnul Dumnezeu, este blasfemie în toată regula! Chemarea sau invocarea morţilor, adică necromanţia, este strict interzisă în Biblie.[30]Ca singur Mare Preot adevărat, Isus Cristos satisface complet orice rugăciune de mijlocire de care are nevoie un credincios; după cum spune Scriptura:  „Cristos a murit, ba mai mult, a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi”.[31]  Iarăşi, un biet catolic înşelat care persistă în a urma tradiţia romano-catolică a rugăciunilor adresate morţilor sau a invocării morţilor nu are nicio garanţie biblică a faptului că va fi ascultat de Dumnezeu Tatăl.  Scriptura afirmă că, prin faptul că se află în căutarea altor mediatori, catolicii resping funcţia răscumpărătoare unică a Domnului Isus Cristos. care este singurul mediator al legământului Harului desemnat de Tatăl ceresc.[32]

Concluzie

În Scriptură, credinciosul priveşte la Cristos Isus ca la DOMNUL NEPRIHĂNIREA [DREPTITUDINEA] NOASTRĂ”.[33]  Splendoarea evangheliei este că inima credinciosului este îndreptată spre Isus Cristos, Izvorul vieţii, unde credinciosul bea tot mai mult din râurile plăcerii care sunt la dreapta lui Cristos.  Viaţa eternă se află numai în Cristos Isus, în viaţa Lui perfectă şi în faptul că El este un sacrificiu atotsuficient. „Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului”.[34] Acesta este adevăratul miez, pentru că un credincios învaţă tot mai mult să privească numai la Domnul Isus Cristos pentru viaţă. Lucrul acesta este complet diferit de scopul şi destinul pe care Roma papală le oferă oamenilor! Roma îndreaptă privirea membrilor ei şi a omenirii în general asupra sacramentelor fizice şi a ierarhiei ei conducătoare care administrează aceste sacramente. Totuşi, evanghelia biblică nu implică privitul unor semne sau simboluri fizice, ci ne îndeamnă mai degrabă să privim „la Isus, Autorul şi Desăvârşitorul credinţei noastre, care pentru bucuria care Îi era pusă înainte a îndurat crucea, dispreţuind ruşinea, şi a fost pus la dreapta tronului lui Dumnezeu”.[35]  El este Autorul şi Desăvârşitorul credinţei lor:  începutul şi sfârşitul ei.  Faptul de a „privi la Isus” înseamnă să-ţi ţii cu încredere inima şi mintea îndreptate spre El. În El se află graţie sau har. El este Izvorul oricărui har şi satisface toate nevoile fiecărui credincios. Viaţa credinciosului provine din Cristos şi este îndreptată spre El; El este principiul ei iniţial şi scopul ei final. Adevărata viaţă este cea trăită într-o comuniune personală, intimă cu Cristos, aşa cum a afirmat aşa de elocvent apostolul Paul: „Căci pentru mine a trăi este Cristos”. Aceasta înseamnă că un om este îndreptăţit numai de Dumnezeul Preasfânt, el trebuie să umble cu Domnul Isus Cristos, luând asupra sa jugul lui Cristos şi învăţând de la El, astfel încât să se cufunde în Cuvântul scris al lui Dumnezeu şi să urmeze ce spune Scriptura, în loc să-şi urmeze propriile căi.

Domnul i-a confruntat pe fariseii sinceri şi pioşi cu un cuvânt foarte tare. Ei se uitau la conducătorul şi căpetenia lor, Caiafa, marele preot. Domnul a zis acelor farisei: „Dacă nu credeţi că Eu sunt, veţi muri în păcatele voastre”.[36]  Ca şi fariseii, mulţi catolici de azi privesc la papă. Şi de asemenea azi, la fel ca în cazul fariseilor, dacă un catolic continuă să-l recunoască pe papă ca „Sfânt Părinte”, el Îl neagă de fapt pe adevăratul Tată şi Fiu.[37] Cine persistă în păcatele sale va şi muri în ele. Domnul Isus Cristos a murit în locul adevăratului credincios. Doar viaţa Sa şi sacrificiul Său încheiat sunt răscumpărare pentru credincios. „Fiul Omului a venit nu să fie servit, ci El să servească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi”.[38] Acesta a fost preţul cerut de Dumnezeul Preasfânt pentru ca dreptatea Lui să fie satisfăcută în iertarea păcatelor. Ca rezultat al acestei plăţi, adevăratul credincios numai în Cristos Isus este eliberat pentru totdeauna de păcat şi de Satan.  „Căci plata păcatului este moartea, dar darul lui Dumnezeu este viaţa eternă prin Isus Cristos Domnul nostru”.[39]  Un asemenea dar al lui Dumnezeu ne umple inimile de recunoştinţă profundă în timp ce proclamăm: „Căci din El şi prin El şi pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să-I fie gloria pentru totdeauna. Amen”.[40] ¨


Acest articol se poate copia şi distribui. Site-ul nostru este:

http://bereanbeacon.ovh/ro/


[1] Ioan 17:3

[2] Ioan 17:3

[3] Marcu 14:36

[4] Romani 8:14-17

[5] „Şi Eu vă voi fi Tată, iar Îmi veţi fi fii şi fiice, zice Domnul Atotputernic”.  2 Corinteni 6:18

[6] Ioan 17:11

[7] Canon 752

[8] Matei 22:37

[9] Matei 23:9

[10] Catehism, Paragraf 882

[11] Henry Denzinger,  The Sources of Catholic Dogma (1984)#469

[12] I Ioan 4:9-10

[13] Efeseni 2:9

[14] Romani 5:21

[15] Romani 5:17

[16] Catehism, Paragraf 1129

[17] Sacramentele acordă har, dar, în plus, însuşi faptul de a le celebra îl dispune pe credincios în modul cel mai eficient să primească acest har în mod rodnic, ca să se închine lui Dumnezeu cum se cuvine şi ca să practice milostenia. Vezi: http://www.catholic.org/prayers/sacrament.php

[18] „Dacă vă predică cineva o altă evanghelie decât cea pe care aţi primit-o, să fie blestemat”. Galateni 1:9

[19] Catehism, Paragraf 983 Stated Sub-Para. 3

[20] Termenii supraveghetor şi prezbiter/păstor sunt folosite interschimbabil, Fapte 20:17, 28; I Petru 5:1-4.

[21] I Ioan 5:11

[22] Ioan 1:1-4

[23] Ioan 1:12-13

[24] http://www.adelaide.catholic.org.au/our-faith/sacraments

[25] Catehism, Paragraf 1367  (sublinierea mea)

[26] Evrei 9:21 „fără vărsare de sânge nu este iertare”.

[27] Romani 8:1

[28] I Timotei 2:5

[29] Catehism, Para. 958

[30] Deuteronom 18:9-11

[31] Romani 8:34

[32] Evrei 9:24

[33] Ieremia 23:6

[34] 2 Corinteni 3:18

[35] Evrei 12:2

[36] Ioan 8:24

[37] „El este Anticristul, Cel care Îi neagă pe Tată şi pe Fiu”. I Ioan 2:22

[38] Marcu 10:45

[39] Romani 6:23

[40] Romani 11:36

image_print