Mărturia lui Cristian Daniel Florea


M-am născut în oraşul Aiud, jud. Alba în luna decembrie a anului 1974, într-o familie de credincioşi ortodocşi. Familia era una de stare medie. Îl ţin minte pe tata, cum se punea în primul rând în biserică, toc­mai pentru a nu fi deranjat de oa­meni şi cum pe noi ne punea în faţa lui. Mama stătea în rândul femeilor şi ne privea cu dragoste fiind foarte mândră cu noi, copiii ei. Fraţii mei mai mari, Marcel şi Mircea, mă puneau între ei şi-mi făceau tot felul de şicane, la care eu mă apucam de plâns. Prin deasa noastră participare la biserică, ne cunoşteau preoţii slu­jitori şi oamenii care participau cu regularitate la Sfânta Biserică, şi am început să învăţ fără să-mi dau sea­ma textul unor cântări uşoare cum ar fi: Sfinte Dumnezeule… Hristos a înviat din morţi… În Iordan botezându-te… şi multe altele. Acasă continuam să ne rugăm şi să cântăm aces­te cântări pe care le ştiam. Seara, tata ne punea pe toţi în genunchi şi spuneam rugăciunea “Tatăl nostru.” Aceste practici ale familiei aveau să mă influenţeze în tot restul vieţii. Gesturi simple, dar pline de semnificaţii, gesturi cu valoare.

Anul 1989 a fost unul de răscruce atât în viaţa ţă­rii, cât şi a familiei noastre. În vara acelui an, fratele meu Marcel s-a îmbolnăvit grav de un cancer osos, şi timp de un an a dus această boală în trupul lui. Echilibrul familiei s-a rupt şi nu aveam niciun resort spiritual sau moral pentru depăşirea momen­telor prin care treceau părinţii mei. Tata s-a refugiat în băutură, mama pe drumurile grele ale spitalelor din Cluj. Pe atunci, eu aveam 14 spre 15 ani. Tot în acest an, 89’, Ceauşescu a căzut prin sângeroasa revoltă populară, şi în sufletul meu sufeream ală­turi de cei ce şi-au pierdut părinţii sau copiii. La adunarea populară care a avut loc în Aiud, am participat şi eu împreună cu fratele meu, Mircea. Eram în primul rând, fluturam stea­gul României şi al libertăţii, acela cu gaura în el, când un tanc în viteză a trecut pe lângă noi, şi era să ne spulbere trupurile noastre de copii. Atunci am văzut prima dată moartea cu ochii. Apoi aveam să o mai văd şi în alte împrejurări. Sufletul meu era în acele zile plin de durere.

Mă uitam la fratele meu Marcel care se stingea pe zi ce trece şi la cei ce au murit în Revoluţie. Cei rămaşi strigau în acele zile: “Dumnezeu este cu noi!” şi “Există Dumnezeu!” Atunci mi-am ridicat ochii spre cer, L-am căutat pe Dumnezeul în care familia mea cre­dea şi în care credea poporul meu român. L-am întrebat de ce este atâ­ta suferinţă în familia noastră şi în ţara noastră. De ce suferinţa aceasta? De ce? În acele zile, suferinţa familiei mele se împletea cu suferinţa poporului meu. Ridicarea mea din pulberea amară era intim legată cu ridicarea poporului meu la o nouă viaţă. Parcă retrăiesc astăzi când scriu acele clipe când poporul român cu mic, cu mare la toate sărbătorile ve­nea la slujbe în biserici şi acolo eram prezent şi eu. Rugăciunile lui erau şi rugăciunile mele. Am început să ne ridicăm ochii spre cer împreună. Acasă stăteam ore în şir cu prima mea carte de rugăciuni în mână, iar apoi în genunchi şi mă rugam lui Dumnezeu, Maicii Sfinte, Sfinţilor, să intervină în viaţa noastră în care îm­pleteam amarul cu nădejdea, lipsurile cu speranţa, necredinţa cu credin­ţa, dar niciunul nu o făcea. Zilele se scurgeau şi de la o vreme am observat că zâmbetul şi voia bună care mă caracterizau au dispărut. Atunci mi-am dat seama că mă maturizasem înainte de vreme. Umblam mult în aceea perioadă la mănăstirea cea mai apropiată de noi, la Râmeţ, du­când cu mine pomelnice şi întorcân­du-mă cu speranţe de mai bine. Stăteam la Râmeţ la multe Liturghii, la multe sfinte masluri. În primavara lui ‘90 fratele meu a murit, şi odată cu el şi familia mea. Doar noi, copiii, mai purtam speranţa revenirii: Au fost zile grele pentru mine, şi tot timpul ochii mei erau plini de lacrimi pentru fratele meu. Îmi ridicam ochii cu lacrimi spre Dumnezeul despre care auzisem că este grabnic ajutător în vremuri de nevoie. Mă uitam spre cer, dar cerul era mut la strigătele mele. Nici cu Liturghii, nici cu masluri, nici cu acatiste către Maica Sfântă, cu nimic n-am putut să-L îmbunăm pe Dumnezeu. În vara lui ‘90 m-am alăturat corului Bisericii de pe Simion Bărnuţiu, unde slujea protopopul Tocănel Ioan şi pe care bunica mea îl lăuda foarte mult pentru felul în care ţinea predicile. Eram nelipsit de la slujbe, de la repetiţiile corului şi de la orice pelerinaj pe care îl organiza biserica pe la mănăstiri.

În anul 1990 am plecat cu corul în Moldova la mă­năstiri şi atunci am descoperit fru­museţea Ortodoxiei, exprimată în picturile din şi de pe mănăstiri, în bi­sericile construite în frumosul stil moldovenesc şi în cântările ce le au­zeam la strană, fie cântate de călugă­ri, fie de călugăriţe. Auzeam de la ghid despre ctitori, acei oameni care fuseseră mari domni şi mari boieri ai ţării noastre şi despre vremurile în care aceştia au ridicat bisericile. Mi-a plăcut totul, şi mi-am făcut o înaltă părere despre biserica noastră stră­moşească. O, ce bucurie că fac parte din acest popor şi dintr-o aşa biseri­că, care are mulţi credincioşi de rând, mulţi călugări, multe slujbe sfinte şi preoţi slujitori îmbrăcaţi în haine au­rite. Întors acasă, m-am ataşat şi mai mult de sfânta biserică, convins că în cântările şi învăţătura ei stă undeva ascuns Dumnezeu, din aflarea căruia eu mi-am făcut un crez în viaţă. Do­ream măcar să-L văd şi apoi să-L în­treb de ce l-a luat pe fratele meu. Doream să aflu că este, deoarece despre El se vorbea numai în taină, niciodată pe faţă. Era un Dumnezeu nepătruns, greu accesibil pentru mu­ritorii de rând. La vârsta de 16 ani mi-am cumpărat primele trei cărţi care aveau să-mi înrâurească adolescenţa, şi mai apoi viaţa. Aceste cărţi sunt: Patericul Egiptean, Psaltirea şi Sfânta Scriptură. O aşa mare influen­ţă au avut aceste cărţi pentru lumea mea spirituală, încât nu le voi putea uita vreodată. Prima dintre cele trei cărţi citite a fost Patericul Egiptean. Era o carte practică în care citeam despre vieţile diferiţilor sfinţi, pe care îi veneram în biserică, la sfintele slujbe, drumul lor sinuos, plin de chinuri, de lacrimi, de suferinţă pentru un singur gând, de a se întâlni cu Dumnezeu şi de a fi ca Dumnezeu. Era un tablou a luptelor nevăzute, al luptei directe cu forţele răului, cu propriile patimi, slăbiciuni şi dorinţe carnale. Puţini dintre ei însă au biruit şi au ajuns la o treaptă de iluminare şi cunoaştere a lui Dumnezeu.

Toţi doreau să ajungă la îndumnezeire. Hrănindu-mă cu astfel de lecturi, m-am hotarât să urmez o astfel de cale. În rugăciunile mele zilnice folo­seam Psaltirea, citind pe nerăsuflate psalmi de ordinul zecilor. Aceste ru­găciuni lungi erau pentru mine latura mistică a vieţii. Alături de aceste lec­turi care îmi susţineau viaţa spiritua­lă mai era şi Sfânta Scriptură, o carte foarte puţin recomandată de părinţii bisericii. Într-o zi l-am întrebat pe pă­rintele Emil, parohul cartierului meu, de unde ar trebui să încep citirea Scripturii, iar sfinţia sa mi-a dat ca sfat să încep citirea Scripturii de la cărţile poetice. Eu de fapt citeam Psaltirea în programul meu de rugă­ciune zilnică, dar acum am început să o citesc ca pe o lectură biblică, lec­tură din care urma să-mi iau învăţă­tura pentru viaţă. Când am făcut aceasta, în Psalmul 1 vers. 1, am vă­zut următoarea afirmaţie: “Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor”. Uitându-mă atent, mi-a plăcut că se vorbeşte despre fericire, eu fiind tocmai la vârsta în care îmi puneam întrebări despre fericire. Căutam fericirea ca pe ceva fără de care viaţa ar fi fără rost, ar fi goală de orice conţinut. Dar exista ea? Poate omul să fie fericit? Poate ea să fie o stare permanentă a omului, este re­ală sau e numai o idee care nu poate fi experimentată niciodată? Voi pu­tea să o simt vreodată şi să spun că este? Dacă fericirea există, de ce nu a venit şi în casa noastră de oameni credincioşi şi de ce atât de mulţi oa­meni sunt nefericiţi în poporul meu român? Erau întrebări pe care le fră­mântam zilnic.

La început nu puteam să pricep înţelesul acestui verset: ,,Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor”, însă mai târ­ziu, folosindu-mi logica, mi-am dat seama că era simplu, şi că va fi fericit cel ce va umbla în sfatul credincioşilor. M-am uitat la mine şi mi-am zis: “Eu deja umblu în sfatul credincioşi­lor, şi cu toate acestea nu sunt fericit, părinţii mei la fel, cunoscuţii mei la fel, toţi pe care îi cunosc spun că sunt credincioşi, şi niciunul nu spune că este fericit. Ce se întâmplă oare în lumea noastră? Ori noi nu mai sun­tem credincioşi, ori psalmistul David greşeşte. Dar cum să nu fim credin­cioşi noi, poporul român, cu aşa mă­năstiri, aşa tradiţii şi obiceiuri vestite în toată lumea?” Am început să mă întreb dacă chiar trebuie ca un cre­dincios să fie fericit. Este oare vreo legătură între credinţă şi fericire? Eu nu prea văd în viaţa reală şi nimeni nu vorbeşte despre aceasta. Mă gân­deam atunci dacă psalmistul David spune adevărul. Sau toţi credincioşii din vechime au fost nefericiţi aşa ca şi noi? Pe vremea aceea auzeam că mai există în oraş la noi grupări creş­tine, la care în batjocură le spuneam pocăiţi. Să fie oare aceştia? Ei să fie fericiţii? O nu! Nici vorbă de aşa ceva! Acei oameni, care o nesoco­tesc pe Maica Domnului, nesocotesc Sfânta cruce, ne nesocotesc pe noi, cei mulţi. Despre ei auzeam vorbe şi mai urâte, cum că ar fi duşmanii po­porului român şi că încearcă să ne aducă o învăţătură importată din America, şi prin aceasta vor să ne strice rânduielile noastre, obiceiurile şi tradiţiile moştenite din moşi strămoşi… Fiind o fire ascultătoare, după ce am terminat de citit cartea Psal­milor, am început să citesc o altă car­te poetică numită Înţelepciunea lui Solomon. M-am minunat de înţelep­ciunea acestui om vestit când am ci­tit relatarea cu femeile ce născuseră una lângă alta, şi cum uneia îi murise copilul, şi după relatarea situaţiei, Solomon afla adevărul apelând la în­ţelepciune. Pe loc mi-am dorit ca şi eu în timp să am parte de o astfel de înţelepciune. În jurul meu erau mulţi oameni neînţelepţi, care nu aveau soluţii la situaţiile cu care se confrun­tau, şi mi-am dorit ca eu să nu fiu ca ei. Puţin mai încolo aveam să aflu că înţelepciunea costă mult; trebuie să renunţi la slava pe care ţi-o vor da oa­menii şi la bogăţiile acestei lumi. Solomon Îi cere lui Dumnezeu numai înţelepciune, considerând că altceva de pe pământul acesta nu are o valoare mai mare. Mai ţin minte şi as­tăzi cum am îngenunchiat în faţa Icoanei Mântuitorului Iisus Hristos şi L-am rugat ca atunci când voi fi mare să-mi dea şi mie înţelepciune. I-am spus ca şi Solomon că nu-mi trebuie nimic din ce este pe pamânt, decât înţelepciunea sfântă care vine din cer.

Mă desfătam citind şi recitind această carte. Ca un om care ştiam să fac ascultare de părintele meu, am început să citesc încă o carte po­etică numită cartea Proverbelor. Acolo am găsit mii de sfaturi minu­nate şi înţelepte şi am aflat cum poate să-şi ducă un tânăr viaţa într-un mod plăcut înaintea lui Dumnezeu, dar şi înaintea semenilor săi. Toată adolescenţa am citit în această car­te. Proverbele au avut o mare înrâurire asupra mea. Am început să ci­tesc şi în Evanghelii, însă la început m-a cuprins o mare frică, deoarece noi, poporul de rând, nu aveam voie să citim în ele, deoarece sunt cărţi greu de citit şi s-ar putea să ne rătă­cim interpretându-le greşit. Ne spu­nea părintele că sunt puţini preoţii aceia care pot interpreta Scriptura, că îi poţi număra pe degete. Eu to­tuşi având acasă Scriptura am înce­put să citesc în ea, nimeni nu mă pu­tea opri să caut ceea ce-mi doream, o întâlnire reală cu Dumnezeu. Mi-am luat însă o precauţie împotriva unei eventuale rătăciri; hotărârea de a nu acţiona în vreun fel sau orice idee mi s-ar naşte să o spun părinţi­lor bisericii. Eu căutam să mă întâl­nesc cu Dumnezeu şi ştiam că nu Îl voi găsi pe o cale greşită şi eram tare atent la aspectul acesta ca să nu gre­şesc. Într-una din Evanghelii, la Ioan, am citit despre întâlnirea secretă pe care a avut-o Nicodim cu Domnul Iisus. M-a surprins relatarea şi la modul cel mai natural m-am întrebat dacă eu sunt născut din nou. Dacă sunt de ce nu ştiu, iar dacă nu sunt de ce nu-mi vorbeşte nimeni despre subiectul aces­ta. Niciodată nu am auzit să se predi­ce despre subiectul acesta.

Mă interesa. Priveam învăţătura aceasta cu maximă seriozitate. Subiectul acesta îmi dezlega răspunsul la două între­bări, prima: unde este fratele meu dacă nu avut parte de o naştere din nou; şi a doua: cum voi merge eu în împărăţia lui Dumnezeu fără naştere. Doresc să petrec o veşnicie din nou cu Dumnezeu în împărăţia Lui şi să cânt de bucurie că El există. Eram neliniş­tit de acum. Îmi puneam tot felul de întrebări. Cu cât mă afundam în citi­rea Scripturii, cu atât deveneam mai tulburat, deoarece nu era nimeni care să-mi dea un sfat potrivit cu ceea ce aflam. Eu sunt cântăreţ, cunosc slujbele bisericii noastre, îmi ziceam, cunosc rânduielile noastre strămoşeşti, dar oare sunt sau nu sunt născut din apă şi duh? De ce oare preoţii nu vorbesc despre subiectul acesta? Când mă uitam în calendar, vedeam calendarul plin de sfinţi şi mă întrebam cum au putut ei deveni sfinţi. Oameni muritori ca şi mine, şi eu nu pot. Ei cum au devenit moştenitori ai împărăţiei cerurilor? Acum se mai poate? Aş dori şi eu reţeta, fiindcă văd că a fi sfânt este sinonim cu a fi născut din nou şi a fi născut din nou cu a fi sfânt. Şi eu vreau să fiu sfânt, născut din Dumnezeu. Oare noi oa­menii din epoca modernă mai putem deveni sfinţi? Mai putem să fim năs­cuţi din nou? Sfinţenia este numai pentru cei din societăţile primitive? Stăteam la slujbe cu răbdare, şi-mi doream să se termine odată ca să aud predica. Dar din păcate nu au­zeam nimic din ceea ce mă interesa. Când mai venea Prea Sfinţitul Andrei în vizite pastorale sau la hramul bise­ricii eram atent la ce vorbeşte, şi chiar dacă avea predici bune, acestea nu răspundeau dorinţei sufletului meu. Mai târziu am ajuns să citesc şi în Epistolele Sfinţilor Apostoli. Ceea ce mi-a atras atenţia a fost textul din 2 Corinteni despre Duhul Sfânt. Acolo am văzut că Duhul Sfint promis de către Domnul Iisus în Evanghelii adu­ce daruri în viaţa omului şi lucrea­ză roada sa cea bogată. Eram lămurit că de la Rusalii, Duhul Sfânt n-a mai plecat de pe pământ. Mi-am dorit să am parte măcar de un dar de la Du­hul Sfânt, la început gândindu-mă în mod firesc la bucuria ce ţi-o prileju­ieşte primirea unui dar oferit de cei ce te iubesc, dar mai ales din partea lui Dumnezeu.

Dacă mă bucur de un dar care se trece odată cu întrebuin­ţarea lui, cum va fi să am un dar de la Dumnezeu? Apoi m-am mai gândit că având parte de un dar sfânt voi putea să-mi ajut semenii, să pun umărul la ridicarea morală a poporu­lui român, deoarece darurile sunt spre folosul altora. Mă simţeam che­mat să lucrez pentru poporul meu tocmai în această latură morală, fi­indcă eram convins că o regenerare morală este singura soluţie pentru o viaţă mai bună. Ceea ce totuşi mă debusola în dorinţa mea era lipsa exemplului la oamenii din jur. Nu ve­deam niciun slujitor al bisericii care să aibă daruri şi nici să vorbească despre ele. Cum se poate asta? Mă miram. Nu vedeam niciun prooroc, niciun evanghelist, niciun păstor. Oare ce se întâmplă în biserica noas­tră? Roada Duhului Sfânt iarăşi nu o prea vedeam între cei pe care îi cu­noşteam. Pacea Domnului nu prea era în sufletele oamenilor, bucuria sfântă şi ea lipsea, înfrânarea pofte­lor mai deloc. Oare ce se întâmpla cu noi cei din generaţia aceasta şi care facem parte din biserică? Eu totuşi în dreptul meu îmi doream să lucreze Duhul Sfânt în viaţa mea. Apropiin­du-mă de sfârşitul lecturii Sfintei Scripturi, în cartea numită Apocalip­sa, am văzut că se prezintă în mod deosebit împărăţia lui Dumnezeu şi că în ea vor locui doar cei îmbrăcaţi în haine albe sau care şi-au spălat hainele în Sângele Mielului. Că acolo…. Şi am mai văzut că nimic ne­curat nu va moşteni împărăţia ceru­rilor. Nici fricoşii, nici hoţii… Atunci m-am speriat şi mi-am zis: “Doamne, pentru cine ai făcut Tu această împă­răţie, că pentru noi, românii nu. Unul fură, altul înjură, altul curveşte. Dacă nimic necurat nu va moşteni împără­ţia cerurilor, noi degeaba mai avem credinţă, fiindcă toţi suntem necu­raţi.”

Studii

În anul 1993 am absolvit cursu­rile liceului “Avram Iancu” din Aiud. Am ştiut că trebuie     să-mi iau viaţa în propriile mele mâini, şi că de alege­rea pe care o fac va depinde întreaga mea viaţă. Eram dornic să-L slujesc pe Dumnezeu, dar eram tare încurcat în mintea mea. Anul 1993 spre 1994 l-am petrecut făcând ceea ce ştiam, adică cântându-I lui Dumnezeu în ca­tedrala ortodoxă din Aiud, oraşul meu natal, cum puteam eu mai bine. În primăvara lui “94 am început pre­gătirea pentru facultate pentru a de­veni un slujitor mult mai apropiat de Dumnezeu. Un slujitor peste care episcopul să-şi întindă mâinile şi poate prin harul sfinţirii să-L simt pe Dumnezeu. Am studiat Dogmatica, Istoria bisericii române şi universale, Noul şi Vechiul Testament, Limba şi literatura română, muzica împreună cu dicţia. Din toate acestea aveam să susţin examene. Am aflat multe din dogmatică despre Dumnezeu, m-am îndrăgostit de El, însă mi-am dat sea­ma că după studiul şi învăţarea între­gii cărţi doar Îl iubeam pe Dumnezeu fără să mă întâlnesc cu El. Aceasta nu mă mulţumea deloc. Vara a fost tare fierbinte şi într-un sfârşit a venit tim­pul examenelor. Înainte cu două zile de examene m-am întâlnit cu părin­tele protopop Tocănel Ioan care mă încuraja şi mă îmbărbăta pentru exa­menul ce-mi stătea înainte. Probabil ştia ce o să întâmpin la Sibiu. La Sibiu, în oaza ortodoxiei ardelene, mi-am găsit gazdă pe perioada examenelor care au durat două săptămâni. Cu cei de acasă ţineam legătura doar prin telefon. Mama era tare fericită că băiatul ei mai mic dorea să fie preot. La examene erau candidaţi din toată ţara, şi majoritatea venise­ră cu părinţii lor atât pentru a avea grijă de ei, cât şi pentru a-i încuraja. Eu eram singur, dar cu curaj şi sigur că voi reuşi. Pentru mine, lozinca era ori totul ori nimic. Aveam deschis drumul meu spre absolut, de reu­şeam sau urma să mă cufund în ni­mic. În prima zi de examen m-am în­tâlnit însă cu nedreptatea, întâlnită şi în mediul eclesiastic. În faţa mea, un coleg de examen copia cu cartea pe picioare. Când l-am văzut m-am ridi­cat imediat în picioare dorind să re­clam această nedreptate care mi se face, dar imediat o mână mi-a apă­sat umărul, făcându-mi semn să tac din gură. Astăzi, acel supraveghetor este profesor al facultăţii de teologie din Sibiu.

A fost mutat din clasă acel coleg, însă cred că şi în clasa cealaltă a copiat din nou. A doua zi o altă sur­priză. Undeva la câteva bănci de mine altcineva copia. Asta era prea de tot, dar nu aveam ce să fac. Am înghiţit în sec, ştiind că este un prote­jat al profesorilor supraveghetori. Dezgustător, dar acum nu mă mai gândeam decât la mine şi refuzam să mă lupt cu morile de vânt. M-am concentrat doar pe dorinţa mea de a intra. S-au scurs zilele de examen şi am plecat acasă. Peste o săptămână m-am reîntors la Sibiu să văd dacă am reuşit. Pe listă, când m-am uitat, eram între primii care au reuşit. In­trasem cu bursă de merit. Eram par­că în al nouălea cer. M-am dus în ca­tedrală, m-am pus în genunchi şi I-am mulţumit lui Dumnezeu din toa­tă inima. Mama, când a aflat vestea reuşitei mele, era şi ea în al nouălea cer. Când o întrebau vecinii şi cunoş­tinţele ce am făcut la examen, mama prin ceea ce le răspundea avea senti­mentul acela de mândrie pe care un părinte îl trăieşte pentru reuşitele copiilor. În octombrie am plecat de acasă la Sibiu, şi de atunci tot plecat am fost. Cheltuielile cele mai mari le făceam pe cărţi şi pe pelerinaje la mănăstiri oriunde în ţară şi pe parti­ciparea la conferinţe în centrele stu­denţeşti ale ţării. Am străbătut în timpul studenţiei mele ţara în lung şi-n lat, fie cu trenul, fie cu maşinile de ocazie mergând să-i întreb pe pă­rinţii călugări despre cum este să tră­ieşti în fiecare zi credinţa noastră or­todoxă.

Eram atent la felul lor de vieţuire şi la orice cuvânt care le ie­şea din gură. Au trecut doi ani de când eram student la Sibiu, mă îm­prietenisem cu colegii mai mari, aveam discuţii teologice asa cum le numeam noi, adică despre Dumne­zeu, despre viaţa în sfinţenie a sfinţi­lor părinţi, despre puterea slujbelor noastre, despre diferite minuni pe care le făcea Dumnezeu prin sfinţi, prin sfintele moaşte, prin stropirea cu apă sfinţită etc. Discutam despre toate acestea, dar nu ajungeam niciodată la miezul problemei. Profeso­rii noştri erau preocupaţi de preda­rea cursurilor pentru a împlini pro­grama şi nu intrau în discuţii care să privească viaţa noastră intimă de credinţă şi tot ce înseamnă ea. La materia de Noul Testament am fost tare atent dorind să primesc din Scripturi învăţătura de bază pentru viaţa mea. Dar nici la Noul Testament nu am aflat, deoarece orele erau pu­ţine, iar profesorul venea foarte rar la cursuri, fiindcă era tot timpul invitat la conferinţe. Nu am făcut niciodată un studiu biblic din care să ne luăm învăţătură pentru viaţa noastră, pen­tru familia pe care doream să o înteme­iem în viitor şi pentru slujirea la care ne pregăteam. Sufletul meu era în­durerat. Eu m-am dus la facultate mai întâi pentru a-mi rezolva proble­mele sufletului şi mai apoi să mă pregătesc. Să mă pregătesc este ceva uşor şi important, dar de o şi mai mare importanţă era să-L cunosc pe Dumnezeu şi dragostea Lui, îmi zi­ceam mereu. În anul al treilea al fa­cultăţii mi-a venit în minte un pro­verb românesc care suna în felul următor: “Teoria ca teoria, dar prac­tica ne omoară.” Cea mai des frec­ventată mănăstire a fost Frăsinei din com. Muiereasca, jud. Vâlcea. Aveam acolo şi un părinte duhovnic numit Paisie, care după ce m-am spovedit la el a început să-mi dea canoane foarte aspre pentru îndreptarea mea, şi cu toate că eram hotarât să le ţin, când ajungeam la Institut sau acasă nu puteam să le ţin până la capăt. Mă străduiam aşa de mult şi tot eram nemulţumit.

Am ajuns în starea aceea în care mi-am dat sea­ma că prin puterile mele proprii, ori­cât m-aş strădui, tot nu pot ajunge la o linişte cerută de cugetul meu, la o siguranţă că păcatele mele sunt ier­tate. Prietenul meu de pelerinaj era Cristian Suceava din Târgu-Mureş. Se mai năştea acum o problemă: dacă aceasta este viaţa pe care trebuie să o ducă creştinul, o viaţă în care să se chinuiască pentru a ajunge la sfinţe­nie, atunci este prea greu pentru oa­meni. Într-o societate a confortului, cine vrea să se chinuiască singur? În­tr-o lume a durerii, cine mai iubeşte chinul? După aceste gânduri am în­ceput să o las mai moale cu trăirea aceasta, dacă aşa stau lucrurile. După experienţa aceasta cu părinţii călugări eram tare descurajat. Nu mai înţelegeam nimic. Întrebarea care mă urmărea acum era aceasta: De ce credinţa noastră este aşa com­plicată? Noi oamenii am făcut-o aşa, ori Dumnezeu? În anul al patrulea de facultate mi-am impus să uit ceea ce mă interesa, de fapt căutarea aceas­ta a mea mă obosea. În vacanţa din­tre anii 3 şi 4 m-am angajat cântareţ la o biserică de pe strada Mihai Vi­teazul din Sibiu şi în locul acela mi-am cunoscut viitoarea soţie. Era o fată parcă venită de pe un alt tărâm, de pe un tărâm al purităţii, al gingă­şiei şi al frumuseţii. Era ca o zână din poveştile frumoase. Am mai văzut eu fete, dar ca ea niciuna. Pe loc m-am îndrăgostit, şi am făcut în si­nea mea o rugăciune personală îna­intea lui Dumnezeu, o rugăciune ieşi­tă din canoane zicând: “Doamne, aceasta ştiu că e soţia mea, Tu mi-ai pregătit-o pentru mine, e perechea mea, şi Te rog, fă să fie a mea. Mulţu­mesc”.

Tot anul al 4-lea am fost îm­preună şi apoi ne-am căsătorit. În momentele în care s-a construit în­tre noi o relaţie de prietenie şi mai apoi de dragoste, am avut un gând şi am zis: Dacă de la Dumnezeu n-am avut parte de iubire, ce îmi doresc pe acest pamânt e să mă iubească fata aceasta cu o iubire supremă, iar eu dacă nu-I pot da lui Dumnezeu toată iubirea mea, i-o voi da iubitei mele. Aştept totul de la mine şi de la ea, aşa cum aş fi aşteptat de la Dumne­zeu. Pentru dragostea lui Dumnezeu aş fi fost hotărât să renunţ la iubirea unei femei, dar dacă n-a fost să mă întâlnesc cu El, acum îi dau totul acestei femei. Ea urmează să fie îm­plinirea “dragostei mele”. Tot în peri­oada aceasta mă străduiam să fiu punctual la cursuri şi la slujbele cape­lei noastre, să-mi realizez licenţa şi mi-au zburat din minte căutările spiri­tuale. În anul 1998 am absolvit studi­ile universitare.

Începuturile lucrării ca preot

Vara aceea am ple­cat la satul de la munte pe care l-am primit spre păstorire în comuna Po­nor, sat Geogel. Când am ajuns acolo erau urzicile în curtea casei parohia­le cât un stat de om, iar în casă erau numai păianjeni, de la prima uşă până la ultima. Biserica arăta jalnic, însă mă impresiona mult pictura ei veche, de la anul 1700. Cimitirul arăta foarte neîngrijit, şi vacile vecinilor păşteau în el. Peste morminte numai balegă. Casa am început să o reno­văm cum ştiam noi mai bine, profi­tând de vară. În cimitir erau mulţi pruni, şi enoriaşii mă îndemnau să nu las prunele pe jos, ci să-mi fac un ca­zan de ţuică, să am şi eu ţuica mea în casă, ca tot omul de la munte. Ziua căsătoriei noastre a fost o zi deosebi­tă la care şi astăzi mă gândesc cu drag. Au trecut de atunci ceva ani. Hirotonia ca preot am avut-o la mă­năstirea Râmeţ, jud Alba. A fost o zi sfântă crezând că L-am prins pe Dumnezeu de picior, şi că, în sfârşit, aveam acces la o înaltă treaptă de cunoaştere şi apropiere de El. Am fost înconjurat de toţi cei dragi ai mei, şi pentru fiecare a fost o zi spe­cială. Pentru soţia mea, era împlini­rea visului de a intra într-o altă fază a vieţii ei, aceea de a avea un bărbat care îşi câştigă pâinea singur, stăpân pe el, şi a începe viaţa în doi acolo, la parohia de la munte pe care am pri­mit-o. Acum aveam slujba mea, casa noastră, începeam viaţa noastră. So­ţia m-a văzut ca un om deosebit. Cre­dea că o să fiu altfel decât ceilalţi oa­meni muritori. Totul credea ea că se va desfăşura în viaţa noastră la mo­dul ideal. Pentru mama era ziua în care eforturile întreprinse în ultimii ani aveau să ia sfârşit, să-şi vadă visul cu ochii, cred că cel mai mare vis al vieţii ei. Toţi ceilalţi cunoscuţi ai mei, fie neamuri, fie apropiaţi, s-au bucu­rat de această realizare a mea. Oa­meni de la munte, din satul Geogel, unde am primit parohia au venit să mă vadă şi să mă ia la ei.

De ziua Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril am oficiat prima slujbă în satul Geogel. Cu mine la slujbă a mai fost şi părintele călugăr Zaharia. Se vor­bea despre dumnealui că îl asculta Dumnezeu şi că la multe rugăciuni a primit rezolvare. Doream să stau pe lângă un astfel de om, să învăţ cât mai multe. Oamenii îl respectau şi îl ascultau. După terminarea slujbei am venit acasă cu 3 saci de colaci şi cu 2 găleţi de vin. Satul avea “Cununa anului”, un obicei prin care do­reau să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru roadele primite în cursul anu­lui şi atunci îmi dădeau pomelnice cu pomenirea viilor şi a morţilor. Alături de pomelnice aduceau parastas şi vin. Toţi aduceau din abundenţă fără zgârcenie. Acest obicei l-am apreciat foarte mult nu pentru abundenţa vi­nului şi a pâinii, ci pentru că oamenii doreau să fie pomeniţi înaintea lui Dumnezeu, şi mă bucuram. Nu mă speria distanţa mare de oraşul Aiud, aprox. 50 km, distanţa mare între ca­sele arondate, viaţa lipsită de orice confort. Începea să mă lege de aceşti oameni o adevărată dragoste spiri­tuală.

Nu după multă vreme au venit ploile şi vânturile reci ale iernii. Ne-am luat lemne, şi o iarnă întreagă ne-am chinuit cu o sobă de tablă care se răcea imediat ce se stingea focul. Dormeam noaptea cu cojoacele în spate. Casa acum arăta altfel, era vă­ruită, aranjată, împodobită cu multe prosoape şi obiecte ţărăneşti. Era ca un muzeu al satului. În biserică era un frig ca afară. Printre bârnele bise­ricii te uitai şi vedeai cum ninge. Mo­mentul cel mai greu îmi era când la Sf. Liturghie trebuia să binecuvîntez, fiindcă nu-mi mai puteam îndoi de­getele, aşa îmi era mâna de îngheţa­tă. Pe sub veşminte purtam iţari groşi, flanele groase de lână şi câteo­dată chiar cojoc. Eram bine îmbracat. Ziua purtam hainele tradiţionale de la munte, iţari albi, cămaşă cu flori, cusută de soţioara mea, cojoc de lână şi cizme cu tureac până la ge­nunchi. Într-o noapte ne-am trezit cu o haită de lupi în spatele casei. Soţiei îi era tare frică, şi nici eu nu eram prea curajos. Primăvara a venit tare greu la munte, de abia pe la sfârşitul lui mai. Fiindcă aveam nevoie, mi-am cumpărat un cal cu care să mă duc la vizitez enoriaşi la diverse oca­zii, fie la o sfeştanie, fie la o înmor­mântare, fie la o pomană. Mi-am cumpărat un cal şi o iapă pe nume Florica.

Era o lume a libertăţii. Acolo nu numai trupul îmi zburda liber, ci şi sufletul. Anii petrecuţi în libertatea muntelui au fost anii visurilor matu­re. Acolo am avut timp pentru mine şi soţia mea şi să discutăm despre planurile de viitor. Mintea zbura în ce parte voia, şi când se îndepărta prea mult o chemam înapoi. În pri­măvara anului 1999 am început să mă ocup de nevoile gospodăreşti, deoarece eu trebuia să fiu primul gospodar al satului, să fiu un exem­plu pentru sat. Am început să-mi cumpăr oi pe care le-am dat cioba­nului din sat, capre pe care le ţineam pe acasă şi mergeam cu ele să le pasc pe dealurile din apropiere, porci, vacă şi cal. Chiar şi cinci stupi de albi­ne mi-am adus acasă. Doream să se­măn cu enoriaşii mei, să mă integrez în viaţa satului meu, să le cunosc greutăţile vieţii de fiecare zi, trăind chiar eu prin ele. Mergeam la târgu­rile din zonă, începeam să fiu cunos­cut de mulţi oameni de prin alte sate pentru ataşamentul meu neamului de la munte. Am descoperit o altă lume, cu alte legături între oameni, alte schimburi comerciale între ei, şi alte tradiţii decât ale oamenilor de la câmpie. Am devenit repede unul de-al lor. Cunoscându-i, mi-am dat sea­ma uşor că nu au o viaţă creştină adevărată, ci numai tradiţională, obi­ceiuri pe care le practicau fără să le mai înţeleagă sensul, cântau colinde într-o limbă veche românească pe care eu nu o înţelegeam deloc şi nici cei ce le cântau nu ştiau ce spun. Am avut însă ocazia să ascult câteva po­ezii populare şi poveşti din bătrâni extraordinare cu un conţinut de ade­văr 100%. Îmi plăceau şi pe unele le ascultam de mai multe ori. Mă tot gândeam cum s-ar putea ca enoriaşii mei să aibă parte de o viaţă creşti­nească după BIBLIE. Când mai vor­beam cu colegii despre viaţa slabă, fără conţinut ce o duceau oamenii de la munte, aceştia îmi replicau: “Ştii ceva, Cristiane, nu face tu pe reforma­torul cu ei, că nimic nu se schimbă. Şi îi bine cum sunt, lor le place.” Nu mai aveam nicio replică, dar continuam să mă gândesc singur la o soluţie pentru viaţa enoriaşilor mei, de care mă durea sufletul. Şi am găsit că nu­mai o întoarcere la valorile creştine exprimate în forma românească ar fi şansa lor. Acum îmi căutam în cursuri să văd ce predici aş putea să scot şi pe care să le rostesc duminica la sluj­be şi să-i ajut să se întoarcă la univer­sul de spiritualitate românească. Teza de Licenţă era tocmai despre subiec­tul acesta şi se intitula “Legea stră­moşească – temeiul etnicului româ­nesc”. În această teză am demonstrat că “Lege strămoşească” sau “Lege ro­mânească” este una şi aceeaşi cu Evanghelia Domnului Iisus Hristos. Că noi românii am primit credinţa din gura Apostolului Andrei şi a misi­onarilor din bisericile înfiinţate în su­dul Dunării şi că am primit-o direct de la sursă şi că acolo trebuie să ne întoarcem. Mi-am dat seama că aceasta presupunea o întoarcere la Scriptură, la felul de a fi al primilor creştini, a căror viaţă o aveam înfăţi­şată în Faptele Apostolilor, dar nu ştiam cum. Acum se dădea o luptă în mine şi ce să prezint: Scriptura sau tradiţiile. Tradiţii aveam două: aceea a părinţilor pe care nimeni n-ar fi pu­tut să o ţină, sau a satului românesc care era împletită cu păgânism şi de care aveam cunoştinţă din cărţile de etnografie şi folclor pe care le-am studiat intens. M-am hotărât într-o zi că aceasta din urmă o voi predica, fiindcă în ea se regăseşte poporul meu român. Ştiam că este împletită cu păgânism, dar nu o puteam des­pleti. Erau motive şi personaje ale Scripturii, însă prezentate sub o vizi­une păgână. Scriptura a rămas pen­tru mine o carte în mare parte înci­frată. I-am purtat pe enoriaşi în adâncimile istoriei noastre, în fru­moasele noastre creaţii populare, în comentariile pe care drumeţi străini le făceau despre poporul nostru, bi­neînţeles în cele mai frumoase, dar realitatea mă învingea. Acum mă gândeam la o altă strategie prin care să-i determin să-şi schimbe caracte­rul. Începeam să le fac slujbe şi peste săptămână, să chem colegi şi să fa­cem slujbele numite masluri, dar tot degeaba. Când mă sfătuiam cu cole­gii mei, niciunul nu ştia să-mi dea o soluţie. Credeam că prin slujbe se schimbă caracterul.

După doi ani ca preot în Munţii Apuseni, m-am pus în genunchi în faţa icoanei Mântuitoru­lui Iisus Hristos şi L-am întrebat cu lacrimi în ochi: “Doamne, aşa arată poporul român creştin de 2000 de ani? Doamne, sunt tare dezamăgit şi nu ştiu ce să fac. Te rog, răspunde-mi din icoană, vorbeşte cu mine, lămu­reş-   te-mă.” Dar icoana nu-mi vorbea nimic. Mă uitam ţintă în ochii Lui să nu-mi scape ceva, dar nimic. M-am ridicat în picioare şi m-am resemnat la gândul că o să-mi mai vorbească vreodată Dumnezeu. Când eram vizi­tat la casa parohială oamenii veneau doar să le fac slujbe, pe care le ve­deau ca salvatoare pentru proble­mele pe care le aveau şi nimic mai mult. Ca un preot conştiincios, ur­măream să văd dacă slujbele îşi fă­ceau efectul în viaţa oamenilor, şi constatarea mea era că nu au decât un efect de liniştire pe moment, dar de rezolvare nu. De exemplu: “Părin­te, roagă-te să mi se căsătorească fata.” Sau ce întâlneam mai frecvent era: “Părinte, bărbatul îmi bea şi mă bate, şi cred că e bine să dau nişte slujbe ca să nu-mi mai bea bărbatul.” Mă întâlneam deseori cu cei cărora le făceam slujbe şi îmi era jenă să-i în­treb dacă li s-a rezolvat problema. Ve­deam cu ochii mei că nu era rezolva­tă. În timp ce mă tot gândeam la acestea, soţia vine cu o propunere, de a ne muta în altă parohie. Mi-a plăcut această idee, gândindu-mă că dacă voi merge în altă parohie, poa­te acolo voi afla un sat cu oameni care au obiceiuri şi tradiţii sfinte şi acolo voi trăi o viaţă cu adevărat creştinească. Mă mai gândeam că în cei doi ani am acumulat ceva experi­enţă şi voi avea o slujire plină de mai multă putere. Am plecat din satul de la munte cu durere în suflet, dar ple­cam crezând că în altă parte îmi va fi mai bine. De la episcopia de Caraş-Severin am primit două parohii un­deva în Banat, în zona Oraviţa, la o depărtare de casa părintească cam de 300 de km. Satele primite se nu­mesc: Sasca Montană şi Sasca Româ­nă. Acestea două sunt într-o zonă foarte pitorească la poalele cheilor Nerei, o zonă turistică foarte căutată de bănăţeni. Ajunşi la parohiile aces­tea, ne-am mutat în casa parohială care se afla în satul Sasca Montană, chiar lângă biserică. M-a impresionat mărimea casei, dar şi starea de de­gradare în care se afla. Soţia când a văzut-o s-a speriat şi ne tot uitam unde ar fi locul în care să ne aşezăm şi de unde să începem ordinea şi cu­răţenia. Ne tot întrebam cum au pu­tut preoţii de până la noi să locuiască în aşa casă. Mai târziu am aflat că nu mai fusese renovată din anii ’30 ai secolului trecut şi deja s-au împlinit 70 de ani de la ultimele lucrări. Bise­rica nu arăta rău. Aceasta fusese re­novată de preotul de dinaintea mea. Picturile erau noi, covoarele arătau impecabil, curăţenia era la ea acasă. Altarul era şi el curat, veşmintele de asemenea etc.

Mă întrebam cum de este un contrast aşa mare între bise­rică şi casa parohială? La slujba de instalare a mea ca şi preot, oamenii nu s-au înghesuit deloc. Au fost atât de puţini oameni la biserică, că mi-a venit să plâng. La noi în Ardeal, mi-am zis, oamenii totuşi fac din ziua instală­rii preotului o mare sărbătoare. Dacă acum nu îi interesează, atunci de ce nu vin măcar la Sf. Liturghie, la slujba cea mai de preţ a bisericii ortodoxe? Dacă nu-i interesează slujba, măcar să fi avut curiozitatea să vadă cum arată preotul şi preoteasa, să ştie măcar cum îi cheamă. Nici ca să bâr­fească nu-i interesa. Încă din prima zi am fost tare dezamăgit. În prima săptămână am convocat consiliul pa­rohial cu gândul de a concepe un plan de renovare a casei parohiale, fiindcă nu puteam în niciun caz să stau cu mâinile în sân şi fără sobe în casă. Prima lucrare pe care le-am propus-o a fost construirea unei sobe şi din start s-au opus invocând lipsa banilor. Eu am zâmbit şi le-am spus că şi fără bani se poate face ceva. Cu bani face oricine. Dacă nu avem bani, trebuie să facem rost de ei. Am luat registrele şi am găsit mul­ţi oameni care nu-şi plătiseră până în luna noiembrie contribuţia biseri­cească, şi aceştia erau cei cărora tre­buie să le cerem banii pe care îi dato­rau. Când m-au văzut consilierii atât de hotărât, s-au retras şi au început să pună tot felul de motive pentru care nu se puteau începe renovările. În această situaţie, văzându-mă sin­gur, fără oameni care să simtă alături de noi, fără să le pese de noi, fără o echipă de lucru, soţia a început să plângă. Ca bărbat mă gândeam la di­ferite soluţii. Aşa cum stăteam într-o zi tare gândit, la poarta casei parohi­ale bate diaconul bisericii baptiste din localitate şi-mi spune: – Pacea Domnului, frate. Eu m-am uitat lung la el şi i-am spus: – Doamne ajută, dar noi nu suntem fraţi. Ortodocşii cu pocăiţii nu sunt fraţi. – Dacă nu sunteţi fratele meu, atunci aş putea să fiu prietenul dumneavoastră. – Asta mai merge, i-am răspuns, dar nu­mai cu condiţia să nu-i chemaţi pe enoriaşii mei la evanghelizările voas­tre, că atunci o să mă supăr, şi învăţă­tura noastră nu ne dă voie să fim pri­eteni cu pocăiţii.

Dar nu ştiu dacă cineva din satele acestea mai doreş­te să fie prieten cu mine, aşa că, pri­mul venit primul prieten. Pocăit, ne­pocăit, te accept prietenul meu. Din vorbă în vorbă l-am întrebat dacă ştie pe cineva cu căruţă, şi care poa­te să-mi aducă pământ galben de pe dealuri şi pe altcineva care se price­pe să facă teracote. – Mă gândesc, mi-a zis el, şi în tot ce pot să vă ajut, o să vă ajut. A doua zi m-am trezit cu două căruţe de pământ la casa paro­hială şi cu oameni ce se pricepeau la sobe. Acest om a făcut ceva care mă uimea. Să mă ajute atât de repede fără să discut mai înainte de preţ. Consilierii mei nu mişcaseră un de­get pentru mine, şi acest om pocăit, duşmanul credinţei noastre ortodo­xe şi al neamului nostru românesc, făcea totul. Aşa ceva era de necon­ceput.   L-am întrebat cât mă costă şi mi-a zis că a făcut totul în Numele Donului Iisus Hristos. – Ce aţi spus? Şi a plecat. După câteva zile soba era gata, în casă era căldură, şi situaţia s-a îmbunătăţit. Duminica următoa­re mi-am chemat consilierii să vadă soba, şi s-au simţit umiliţi. Din mo­mentul acela, eu ştiam în cine am nădejde în renovarea casei parohiale, şi consilierul meu cel mai de nădejde şi ajutorul meu bun a devenit peste noapte diaconul bisericii baptiste pe nume Laeş Pavel.

A venit iarna, şi cum nopţile sunt lungi, mă duceam pe la prietenul meu diacon să mai povestim câte ceva din Scriptură. Era singurul om cu adevărat preocupat de cele sfinte. Când ne mai împot­moleam în discuţii, lua cartea de cân­tări “Cântările Evangheliei” şi cânta o cântare spre slava Domnului, iar eu urmăream după el. Soţia acestuia, sora Rodica, întotdeauna pregătea ceai şi gogoşi pe care le serveam cu mare plăcere. Erau foarte bune, şi nu simţeam deloc a fi blestemate sau sectare. Această familie sfântă te dezarma oricât de îndoctrinat ai fi fost. Am început să citesc ca într-o epistolă vie în vieţile lor, că aveau Le­gea Domnului săpată în inimile lor, iar nu pe buze. Datorită prieteniei cu această familie, oamenii au început să mă judece şi să mă vorbească de rău, văzând periculoasă prietenia cu aceştia. Chiar un consilier mi-a spus că mă voi convinge de ei pe propria-mi piele. Eram tare atent de atunci să văd dacă oamenii aceştia nu cum­va se folosesc de bunătatea pe care mi-o arată pentru a mă face să cred ce cred ei, rătăcirile lor. Mentalitatea ortodoxă căreia îi eram tributar îmi trăgea un semnal de alarmă că nu trebuie să mă las impresionat de prea multă bunătate. Că în spatele ei s-ar ascunde altceva. Şi m-am con­vins mai târziu că erau sinceri şi că niciun fel de vicleşug nu era în relaţia noastră. Dimpotrivă, plini de făţărni­cie şi vicleşug erau consilierii mei care în faţă mă respectau, îmi zâm­beau, şi pe le spate mă învinuiau de nimicuri care nu erau adevărate. Pe deasupra, când aveam nevoie de ajutorul lor, niciun deget nu doreau să-mi întindă. Întotdeauna erau în opoziţie faţă de tot ceea ce gân­deam. Cu mici excepţii, trei din con­silieri vedeau mai bine lucrurile, dar se lăsau influenţaţi de ceilalţi, şi era totul ca şi cum n-ar fi fost nimic. Şi în cealaltă parohie era aceeaşi situaţie. Cântăreţii mei nu numai că nu erau interesaţi de partea administrativă a parohiei, dar nici de cea spirituală. De multe ori când mergeam spre ci­mitir cu ei şi le spuneam despre cre­dinţa mea în înviere şi tot ceea ce ştiam din Scripturi despre Iisus, can­torii râdeau şi ziceau: – Dumneavoas­tră chiar credeţi că a venit Iisus, că învie morţii? Îmi venea să merg singur pe drum, dar cu aceştia nu. Eram tare supărat că sunt înconjurat tocmai de astfel de oameni, dar alţii nu aveam să cânte la înmormântări. Şi toţi erau de vârsta părinţilor mei şi a bunicilor mei. Când i-am spus pro­topopului că oamenii mei nu cred în înviere, acesta mi-a răspuns că nu e treaba mea să le fac observaţii, ci să mă bucur că am aşa buni cântăreţi. Seara când doream să merg la slujba vecerniei, eram în biserică eu, soţia şi cantorul.

Puteam trage clopotul în dungă, că tot nu s-ar fi ridicat cineva de pe banca din faţa casei unde stă­teau enoriaşii mei la bârfă. Văzând starea aceasta, îi spuneam cantorului că ar fi mai bine să mergem la pocăiţi decât să ne cântăm unul altuia, că aşa sectari cum sunt ei, se adună cu toţii, cu mic cu mare la biserica lor şi Îl laudă pe Dumnezeu. Stăm şi noi acolo în bancă, decât să stăm la poartă sau la televizor. Ei Îl laudă în felul lor, noi în felul nostru, dar mai bine e într-o adunare în care se cântă spre slava Domnului decât să stai aiurea. Eu îmi cunoşteam menirea mea, aceea de a lăuda Numele Dom­nului şi dacă la mine nu se putea, mergeam în adunarea lor. Sunt un om activ şi nu-mi place statul degea­ba. Când mă vedea diaconul, imediat mă invita în faţă, la amvon, spunân­du-mi că ar fi bine să ţin o predică, deoarece sunt mai pregătit decât el, şi dacă păstorul le vine rar, oamenii au nevoie de Cuvânt. Ceea ce predi­cam dimineaţa la mine în biserică, seara predicam şi la pocăiţi, şi tare le plăcea.

Eram atent să nu jignesc cre­dinţa lor şi să predic numai din Scrip­tură, aşa cum le place lor. În timpul acestor predici de seară mi-am dat treptat seama că de fapt noi orto­docşii eram cei ce am adăugat Scrip­turii Tradiţia şi că pentru o întoarcere autentică la Legea noastră strămo­şească este nevoie de întoarcerea la Scripturi. Facultatea mă învăţase să-i urăsc pe aceşti oameni, dar Scriptura citită în copilărie mă învă­ţa să dau cinste celui ce i se cuvine cinste. Biserica pocăiţilor era singu­rul loc în care se petreceau eveni­mente spirituale la noi în sat. În anul 2002 a avut loc, în satele în care eram preot, o săptămână de evan­ghelizare numită “Cruciada Sfântul Andrei”. Eu fiind prieten cu diaconul, într-o după amiază a venit la mine, m-a poftit să particip la evangheliza­rea care va avea loc în satele noas­tre. – Vă invit, domnule preot, ca pe un prieten. Acum era prima dată când acest om îmi cerea ceva şi nu putem să-l refuz, după un an în care dumnealui nu mă refuzase nicioda­tă. În sinea mea mai ştiam că era ne­voie de evanghelizarea satului meu, numai că oficial nu se recunoştea. Eu m-am dus şi din acest considerent. Unii colegi de-ai mei respingeau ide­ea aceasta, dar eu nu puteam, fiindcă îmi păsa de oi… În prima seară când m-am dus în adunare era plină adu­narea cu enoriaşii mei. Acesta a fost efectul prieteniei mele cu diaconul. Oamenii, văzându-ne tot timpul îm­preună, văzând că am lăsat barierele jos, nici ei nu le-au mai ţinut. Ştiau şi ei în sinea lor că barierele acestea erau artificiale, numai că nu şi le ex­plicau de ce sunt.

Când am intrat în adunare, totuşi unii s-au jenat, neaş­teptându-se să apar eu acolo. Ajun­gând în faţă, la amvon, le-am spus: – Fraţilor, eu mă bucur că sunteţi aici, că în sfârşit v-am prins. Eu n-am venit aici nici să vă ocărăsc, nici să vă scot afară, ci mă bucur că sunteţi aici. Eu n-am venit pentru pocăiţi, ci am venit pentru dumneavoastră. Toată săptămâna aceea am participat la Evanghelizare şi într-o seară a fost invitat un tânăr cu vârsta de 35 de ani, care s-a prezentat a fi fost preot în Biserica Ortodoxă, şi care în urmă cu câţiva ani s-a pocăit. În timpul acordat a prezentat marturia vieţii şi a momentului în care s-a întors la Domnul şi eu am fost tare uimit de tot ceea ce auzeam. Nu puteam să cred totul.

Împreună cu fostul preot MIHAI STANCIU la casa parohială

După această săptămână am fost chemat la Episcopia de Caransebeş să dau o notă explicativă despre par­ticiparea mea la acea săptămână de evanghelizare. Am fost întrebat ce am vorbit cu acel preot. Mi s-a spus că este un impostor şi că poliţia e pe urmele lui. E un om care denigrea­ză biserica şi bulversează credinţa oamenilor simpli. Le-am explicat că l-am primit la noi în casă, am făcut o fotografie cu el, am discutat des­pre credinţă şi nu ştiu ce să zic. Era pentru prima dată când stăteam în faţă cu un critic vehement al credin­ţei ortodoxe şi nu      mi-am putut face o părere corectă despre el. Mi-am explicat motivele care erau obiective din orice punct de vedere le-ai fi pri­vit, şi cu toate că aveam dreptate în tot ceea ce explicam, mi s-a impus să uit întâlnirea cu acel fost preot. Chiar trebuia să dau informaţii dacă el va mai veni în zonă. Apoi mi s-a cerut să rup orice relaţie cu diaconul bisericii despre care se aflase din reclamaţie cât de buni prieteni eram. Bineînţe­les că am ripostat la această cerere, fiindcă nu dumnealui trăia zi de zi în satele acelea în care eram preot, şi în plus eu vedeam în viaţa acestui om acea credinţă pe care mi-o do­ream şi mie şi enoriaşilor mei. M-am întors înapoi la parohie neînfricat, deoarece nu mă consideram sclavul nimănui şi nu putea nimeni să repri­me sentimentele pe care le trăiam la pa­rohie, în viaţa de fiecare zi. Pocăitul trăia după Scripturi. Am aflat bineîn­ţeles şi cine îmi făcuse reclamaţia, şi din ziua aceea eram tot mai dezgus­tat de viaţa mea de parohie. Ştiam că oricărui om de spirit trebuie să-i acorzi libertate. Un pictor este liber, un compozitor la fel, un om de lite­re, numai breasla aceasta a preotu­lui este închisă în propriile canoane.

După acest moment m-am simţit că sunt la armată unde trebuie să zici: “Am înţeles, să trăiţi!” şi unde nu eşti apreciat. Om de spirit închis în canoane nu se poate. Pe drumul spre casă, în Reşiţa, m-am întâlnit cu frate­le Nicu Creţean de la Răcăjdia, şi după ce  i-am spus ce am păţit, m-a încurajat să merg mai departe şi să rămân liber aşa cum m-a creat Dumnezeu. Era un om care mă înţelegea şi căruia pu­team să mă destăinui. Nu aveam dis­cuţii cu niciun coleg aşa cum aveam cu acest om. În anul 2003 am fost invitaţi la ziua de 8 martie în Biserica Baptistă din Răcăjdia, de lângă Oravi­ţa, cu ocazia serbării Zilei Femeii. Eram tare curioşi amândoi să vedem cum petrec pocăiţii ziua aceea în biseri­că şi când a venit momentul ne-am dus. Acolo nimeni nu juca şi nimeni nu dansa, dar în schimb toţi se rugau lui Dumnezeu şi cereau prezenţa Lui care le va aduce pace, bucurie şi fe­ricire: “Doamne, noi vrem aceeastă zi să o petrecem în casa Ta şi nu în altă parte, de aceea Te rugăm să co­bori la noi şi să simţim prezenţa Ta. Noi nu vrem cu lumea, ci noi vrem cu Tine.” Ce rugăciuni am auzit în aceea zi din gura unor oameni simpli n-am mai auzit niciodată la vreun om de frunte al bisericii ortodoxe. Ce să mai zic de enoriaşi.

Mă uitam la acele femei cu şapte clase cum I se adresau lui Dumnezeu într-un mod atât de direct şi cum cu credinţă cre­deau că vor primi. Atunci în acea zi am descoperit că eu şi soţia nu ştiam să-I adresăm lui Dumnezeu rugăciuni izvorâte dintr-o relaţie personală cu El, ci doar din carte. Cum s-au rugat oamenii aceia simpli nu voi uita ni­ciodată. Aveau cuvinte potrivite şi se rugau lui Dumnezeu direct şi cu convingerea fermă că Dumnezeu îi ascultă şi va împlini rugăciunile lor. Aceşti oameni se rugau Dumnezeului meu cum eu şi nici alţii din biserica ortodoxă n-am văzut să o facă. După momentul de rugăciune au început un studiu pe Scriptură despre feme­ie, fiind Ziua Femeii. Acest studiu era ţinut de sora Tatiana Gongola, ab­solventă a Institutului Biblic de la Surduc, de lângă Lugoj. De exemplu punea întrebările: ce, când, unde, de ce, cine, cum? Se uita în Cuvântul lui Dumnezeu, şi imediat afla răspuns la întrebările pe care le punea. Asisten­ţa era uimită de simplitatea întrebă­rilor şi în acelaşi timp de rapiditatea răspunsurilor şi corectitudinea lor. Din audienţă făceam şi noi parte şi ne uitam unul la altul cu mirare, ui­miţi fiind de modul frumos, simplu şi adevărat ce ni se înfăţişa înain­tea ochilor, de a prezenta Scriptura. La amiază am luat o pauză timp în care am servit cu toţii din bucatele pregătite. Mâncarea era simplă, dar servită într-o atmosferă de dragoste şi voie bună. Şi această comuniune mă surprindea. Să ai o aşa fire, un aşa comportament social, mai zic şi eu. La un moment dat am fost invitat în faţă, să aduc şi eu un salut din partea bisericii ortodoxe, dar în loc de salut mi-am exprimat încântarea pentru acea zi, cât şi regretul că la noi la biserică nu vom reuşi niciodată să organizăm o astfel de zi. Ai mei nu veneau la biserică nici la sărbători.

La ziua de 8 martie

La sfârşitul acelei zile am primit un pliant în care erau prezentate sesiu­nile de studiu biblic de la Institutul de la Surduc, de lângă Lugoj, şi s-a născut atunci pe loc ideea nouă la care nu   m-am gândit niciodată. Ide­ea era să pun şi eu întrebările mele Cuvântului lui Dumnezeu, aşa cum făcuse femeia aceea. Să pun întrebă­rile mele Cuvântului lui Dumnezeu nu mă gândisem niciodată. După ani în care conştiinţa începuse să adoar­mă resemnată la gândul că degeaba mai caut ceva pentru sufletul meu, acum dintr-o dată mi-am dat seama că trecuseră 5 ani de când eram preot şi nu mai făcusem niciun pas îna­inte în dorinţele sufletului, dorinţe născute în adolescenţă. Oamenii aceştia vorbeau despre întâlnirea lor cu Dumnezeu, şi eu nu mă puteam lăuda cu aceasta. Trecuseră cinci ani de când eram preot, şi niciodată în altar nu      m-am întâlnit cu Dumnezeu, şi trecuseră anii, şi eu nu gustam din fericirea pe care Dumnezeu a pro­mis-o tuturor celor ce cred în Nume­le Lui. Studiul acela răscolise în mine cele mai adânci năzuinţe ale sufletu­lui meu. O zi petrecută în studiul Cu­vântului lui Dumnezeu nu-mi mai dădea pace şi somn noaptea. Eram tot acolo de unde îmi începusem că­lătoria mea spirituală şi în urmă cu 10 ani mi-am dat seama că mai am o soluţie la îndemână pentru a merge înainte: aceea de a pune întrebări Cuvântului lui Dumnezeu şi de acolo să aflu răspunsuri. Zilele următoare numai ideea aceasta mă urmărea, şi-i vorbeam cu multă încântare soţiei mele despre aceasta. Soţia zâmbea şi mă lăsa în pace. Am primit tot atunci, la 8 martie, o carte despre cum să studiem Biblia. Seara acasă am început să o studiez cu multă atenţie. Atunci m-am văzut antrenat într-o nouă aventură. Era ceva extra­ordinar, fiindcă nu o mai făcusem ni­ciodată şi nici nu am fost îndrumaţi să o facem, din considerentul că au făcut acest lucru Sfinţii Părinţi în lo­cul nostru şi noi s-ar putea să ne ră­tăcim. Într-o studiere de unul singur am început să mă simt din nou liber şi mi-a venit sufletul la loc având o speranţă deja, că într-o zi voi afla tot ce mi-am dorit.

Parcă vedeam lumi­niţa de la capătul tunelului, numai cu o condiţie, să fiu perseverent. Se­rile toate de atunci am început să le petrec citind numai din Sfânta Scrip­tură pe care o aveam din copilărie. Mă uitam la ea şi-I ziceam lui Dumnezeu: “Cât de aproape eşti Tu de mine, şi n-am ştiut niciodată că în Tine voi afla răspuns, iar nu în altă parte.” Era o perioadă de fierbere a sufletului meu. Şi aceasta mi-a fost stârnită la ziua de 8 martie, când o femeie interpreta Scriptura numai cu Scriptura. Postul Paştilor se apropia de sfârşit, şi sim­ţeam în inima mea o dorinţă arză­toare şi curată de a mă apropia tot mai mult de Dumnezeu. Din cauza postului eram mai concentrat pe lu­crurile sfinte. Mă preocupau acum mai mult decât într-o altă perioadă a anului când eram preocupat cu re­novările la casa parohială. Am înce­put anul doritor de fapte bune şi tot mai bune. Într-una din zile, fratele Nicu a mai insistat pe discuţia de a ne duce la Institutul Biblic de la Surduc şi acolo să studiem Scriptura şi îmi spunea că acolo singur, ajutat doar de lumina lui Dumnezeu, voi desco­peri adevărul. M-a asigurat că nimeni nu va face nimic în plus decât ce se studiază acolo. Omul acesta mă pro­voca mult şi după ce pleca îi dădeam dreptate. Ultima dată când a fost la noi, i-am zis soţiei: – Hai, dragă, să mergem şi noi la Institutul acela să studiem Scriptura, vom sta două săptămâni şi va fi pentru noi un con­cediu, dupa 5 ani de preoţie, timp în care n-am mers nicăieri. Când ne vom întoarce sunt Floriile şi după aceea voi avea multă lume la spove­dit şi multă slujbă în săptămâna Paş­tilor… Studiind Scriptura, draga mea, voi avea apoi mai multe să le predic celor ce vor veni la sărbătorile Paşti­lor. După câteva zile, soţia îmi spune: – Dacă tu vrei, o să mergem. Fie, dar să ai grijă să nu te laşi ademenit de cuvintele pocăiţilor şi să te pocăieşti şi tu cum a făcut preotul acela pe care îl cunoaştem de la evanghelizare. – Draga mea, mergem doar să studi­em. Doamne fereşte să ne pocăim, adică să ne rătăcim. Noi avem direc­ţia noastră în viaţă bine stabilită şi ne vedem de ea. Atunci s-au împlinit cu noi cuvintele psalmistului care zice: “Pe cât sunt de departe cerurile de pământ, pe atât sunt de departe gândurile Mele de gândurile voas­tre”. Gândurile omului nu se potri­vesc cu gândurile lui Dumnezeu. În ziua de 7 aprilie, împreună cu soţia şi cu cele 2 fetiţe pe care le aveam atunci, Anastasia şi Teodosia, am ajuns la Institutul Biblic de la Surduc. Acolo am fost asaltaţi de dragostea frăţească nemaiîntâlnită până atunci. Cum am ajuns în holul Institutului au început să vină la noi fraţi şi surori să ne salute şi să ne ureze bun venit. Am fost atât de surprinşi, încât nu vom putea uita niciodată impresia bună pe care ne-am făcut-o despre oame­nii care studiau în locul acela. De la ora 10 a început studiul, şi noi nu ştiam ce să alegem. Erau 2 grupe: una ce studia cartea Filipeni, iar alta Legă­mântul. Sora Tatiana Gongola ne-a îndrumat să studiem Legământul. Când m-am uitat la acea carte nu mi-a plăcut deloc motoul de pe co­perta care zicea: “Va da direcţie vieţii tale” şi am zâmbit ironic zicându-mi în sinea mea că eu am o direcţie şi astfel această carte nu mă va ajuta la nimic. Ce bine, că doar noi am venit să ne petrecem concediul. La prima oră ne-a fost explicată metoda de studiu biblic şi apoi încet, încet, am intrat în subiectul cărţii. Îmi plăcea ideea că sunt iar la studiu.

De la absolvirea studiilor universitare n-am mai fost la o şcoală. O… era să uit. Am fost la Caransebeş timp de 2 săptămâni la cursuri de reciclare, dar numai şcoa­lă n-a fost acolo. Începând studiul cu Biblia în faţă şi creionul în mână am studiat legămintele vechi, pe care Dumnezeu le-a încheiat cu Noe, Avraam, Iacov şi ceilalţi patriarhi. Am desco­perit un Dumnezeu personal, un Dumnezeu care promite că-i va binecuvânta pe cei ce-L vor asculta. Şi L-am mai des­coperit pe Dumnezeu că El Se ţine de promisiune. Acum Creatorul tuturor lucrurilor mi se descoperea ca un Dumnezeu care nu Şi-a abandonat creaţia, ci dimpotrivă. Dumnezeu era de acum în faţa mea un Domn plin de milă şi de îndurare. El Şi-a ales un po­por care să Îi poarte numele, un po­por pe care l-a binecuvântat, ca la rândul lui să fie o binecuvântare. Ori de câte ori poporul evreu a căzut în neascultare, Dumnezeu l-a pedepsit şi apoi tot un popor binecuvântat a ră­mas. Mergând pe firul Scripturii, în şirul binecuvântărilor am descoperit că Iisus a fost dat tot ca o binecuvân­tare. El a venit să ridice păcatele, El S-a smerit şi S-a adus ca un miel de junghiere ca prin sângele Lui să pri­mim iertarea păcatelor. Ev. Ioan. 1:11-13: “Iisus a venit la ai Săi, dar ai Săi nu L-au primit, dar tuturor celor ce L-au primit au crezut în nu­mele Său, Le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu.” Cu creionul în mână am văzut că sângele curs pe cruce în urmă cu 2000 de ani este sângele Legământului cel nou şi că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este Mij­locitorul unui nou legământ. Evrei 8:6-13 până la 10:14-20. Acum desco­peream că Iisus a venit ca pe noi oa­menii să ne împace cu Dumnezeu, să ne aducă într-o relaţie personală cu El. Cuvântul “religie” din limba română vine din latinescul religoreligiare care înseamnă legătură. Au început să-mi cadă solzii de pe ochi. Desco­peream câteva adevăruri: – prin sân­gele Lui avem iertarea păcatelor. Fiul lui Dumnezeu a murit în locul meu. – bunătatea lui Dumnezeu mă în­deamnă la pocăinţă. Ioan 3:16 – po­căinţa este porunca lui Dumnezeu. – Iisus S-a adus ca jertfă o singură dată pen­tru totdeauna. – prin credinţă în El ca Ispăşitor primim neprihănirea Lui. – El este cel dintâi dintre fraţi. – Iisus este Adam cel nou. Pentru mântui­rea mea, Iisus a stat întins pe cruce. – Tatăl mă face fiu al Său, dacă sunt frate cu Iisus Hristos. În faţa acestor adevăruri n-am făcut altceva decât să cred în ele, să-I dau dreptate lui Dumnezeu. Sâmbătă în prima săptămână de cursuri m-am pocăit datorită bu­nătăţii lui Dumnezeu. Am primit jertfa Domnului pentru mine, şi păcatele mi-au fost ier­tate prin sângele care m-a curăţat. N-am putut să stau nepăsător, şi în inima mea am încheiat un legământ cu Domnul.

L-am primit ca Mântuitor şi Domn. I-am făgăduit că voi asculta numai de El toată viaţa. Dragostea Tatălui şi jertfa lui Iisus Hristos m-au atras la Ei. Acum hotărât să-i dau cre­zare lui Dumnezeu în toate lucrurile, fiind singurul care are puterea de a spune adevărul, singurul despre care pot spune că mă iubeşte, am abandonat tot ce aveam ca învăţătură în mintea mea, renunţând la tot ce iubeam, la tot ce ştiam, m-am aruncat în braţele Lui de Tată, şi El m-a înfiat. Aşa am descoperit eu adevărata religie. Des­coperindu-L pe cel ce a venit ca să refacă legătura ruptă dintre mine şi Dumnezeu. El m-a unit într-o relaţie per­sonală cu Sine. La noi în “religia” noastră ortodoxă, Domnul Iisus nu mi-a fost prezentat niciodată ca Domnul şi Stăpânul inimii mele şi nici ca Cel ce are autoritate absolută în viaţa mea particulară sau de sluji­re. La noi erau şi cuvintele Lui, dar şi ale oamenilor numiţi Sfinţii Părinţi. Aceste cuvinte ale oamenilor aveau autoritate absolută în materie de cre­dinţă, şi niciodată n-am fost pus înain­tea Cu-vântului Fiului lui Dumnezeu… Ca un om care gândeşte logic, mi-am pus pe loc câteva întrebări şi mi-am zis: ”Al cui slujitor sunt?” Şi tot eu mi-am răspuns: “Al lui Dumnezeu. Şi dacă eu sunt slujitorul lui Dumnezeu, ale cui cuvinte trebuie să le ascult? Sluga de cine ascultă? De stăpân. Şi dacă El este Domnul şi Stăpânul meu, ale cui cuvinte trebuie să le as­cult? Ale lui Dumnezeu.” Pentru că sunt slujitorul Lui, iar El este Domnul şi Stăpânul Inimii mele, de azi înainte voi asculta numai de cuvintele Lui. Câtă vreme ascultam de oameni, nu m-am folosit de la aceştia cu nimic, dar dacă voi asculta de Dumnezeu, toate binecuvântările Noului Legă­mânt cred că se vor împlini în viaţa mea… Şi eu nu plec din locul acesta până ce nu voi împlini în viaţa mea doar cuvintele Lui. Vreau să închei un Legământ pentru veşnicie înaintea martorilor văzuţi şi nevăzuţi, ascul­tând doar de Cuvintele Lui. Ies din lo­gica oamenilor şi intru în logica Fiului lui Dumnezeu.

Oamenii au schimbat Cuvântul lui Dumnezeu punând mai presus de Cuvântul Lui hotărârile si­noadelor ecumenice sau locale. Dar n-au putut să schimbe logica mea lă­sată de Dumnezeu spre a-mi fi de ajutor în viaţă. Sfinţii Părinţi au uitat că omul este după chipul lui Dumne­zeu şi că ce a imprimat Dumnezeu în om nimeni nu poate şterge. Când m-am unit în legământ pentru vre­melnicie cu soţia mea, am făcut acest act în urma credinţei şi a dra­gostei mele faţă de ea şi având totală libertate. Am crezut că dragostea mea este adevărată şi m-am convins şi de a ei. Am crezut că va sta lângă mine toată viaţa şi eu îi voi face par­te de toate bucuriile pe care i le voi putea oferi, iar ea va face la fel. Dra­gostea pe care am simţit-o în inimă eram sigur că era una autentică, fiindcă pentru prima dată la vederea unei fete am exclamat zicând: ”Aceasta este perechea mea!” la fel cum a făcut Adam la vederea Evei. Şi aveam totală libertate, adică nimeni nu mă constrân­gea să iubesc această persoană, nici oamenii şi nici împrejurările. Fiindcă am fost cinstit cu mine însumi, legă­mântul cu soţia mea mi-a slujit ca model pentru legământul cu Domnul Iisus Hristos. Bineînţeles că nu-mi venea să cred ceea ce singur desco­peream uitându-mă în mine însumi şi în Cuvântul Scripturii. Această des­coperire avea să dărâme întreaga lo­gică ortodoxă în care m-am născut şi pe care am conştientizat-o în anii facultăţii…

Grupa de studiu biblic şi profesoara Nina Radu

Soţia mea era mirată şi nu ştia ce să creadă şi ce să zică. Atunci i-am zis: – Draga mea, tu nu eşti obligată să faci ce fac eu. Mântuirea este per­sonală. Eu voi încheia un legământ în urma credinţei şi a dragostei mele faţă de Domnul Iisus. Când vei crede şi tu şi-L vei iubi pe El cu adevărat, atunci să închei un legământ cu Domnul Iisus. Până atunci nimeni nu te obligă. Soţia îmi spune: – Tu ştii că ne vor da afară de la parohie, tu nu vei mai fi preot, nu vei mai avea sluj­bă şi nici casă în care să locuim. Unde ne vom duce? Ce vom face? Vei da cu piciorul la viitorul nostru şi al co­piilor. Îţi dai seama ce faci? Ce conse­cinţe va avea decizia ta, pe care nu o înţeleg, pentru viitorul nostru? Gân­deşte-te că nu eşti singur, ne mai ai pe noi trei lângă tine. Atunci nu am înţeles-o şi îi spuneam: – Nu pot să spun nu conştiinţei mele, că nu pot să mă mint pe mine însumi şi nici pe oamenii în satele unde sunt preot. Dacă îmi voi scăpa viaţa aceasta tă­când, ascunzând adevărul, pe cea de dincolo o voi pierde. Fiindcă şi ge­nunchiul meu se va pleca înaintea Lui şi când voi da faţă cu El ce-i voi spune? N-o să am nicio scuză. Viaţa aceasta tot trece, draga mea, cu bune, cu rele, dar aceea veşnică ră­mâne, şi o dau pe aceasta trecătoare pentru cealaltă care nu se va sfârşi niciodată. Cum trăiesc ceilalţi oa­meni cu greutăţile tranziţiei care nu se mai termină niciodată o să trăim şi noi, dar nu pot să mai fiu om ştiind că ascund adevarul. Conştiinţa nu mă lasă şi nici dorul meu după Dum­nezeu. Acum am găsit metoda prin care să pun la temelia vieţii spiritua­le a satelor numai Biblia. A venit seara şi nu mai vorbeam nimic. Doar meditam. Surorile din institut au se­sizat ceea ce se petrecea între noi şi încercau să-i spună că ar fi bine să mă înţeleagă şi să mă urmeze în tot ce voi hotărî. Dar ea nici nu dorea să asculte, ştiind ce va urma.

Nimeni nu putea să o înţeleagă. Noaptea de sâmbătă spre duminică ne-am culcat liniştiţi, fără prea multe discuţii. Du­minică dimineaţa m-am trezit tare neliniştit. Un război nevăzut se dez­lănţuise în mine, în toată fiinţa mea. Războiul se dădea pe două planuri: material şi spiritual. – Material: cum voi rezolva eu problemele materiale pe care mi le spusese şi soţia mea, şi pe care acum le priveam mai realist. După momentele sublime de aseară, acum revenisem cu picioarele pe pă­mânt. Aseară am fost în cer, acum mă gândeam la cele ale aceste­i lumi. Spiritual nu voi mai putea să slu­jesc într-o poziţie care nu este după voia lui Dumnezeu, învăţându-i pe oameni altceva sau hrănindu-i cu nă­dejdi amăgitoare. Aveam de spove­dit imediat ce mă întorceam la paro­hie şi ştiam că spovedania nu mai este după voia lui Dumnezeu, deoa­rece oamenii au greşit înaintea lui Dumnezeu şi cu El trebuie să se îm­pace, dacă vor să fie iertaţi şi mântu­iţi. Dacă oamenii îmi cer prin inter­mediul meu iertarea păcatelor, înseamnă că Iisus a murit în zadar, şi în loc să-i trimit pe oameni la Iisus îi chem la mine, iar oamenii o să-mi mulţumească mie pentru iertarea păcatelor lor şi nu lui Dumnezeu. Apoi aveam de umblat în cimitir pe la morminte în prima şi a doua zi de Paşti făcând slujbele de pomenire pentru morţii satului. Prin rugăciuni­le mele, cei vii credeau că cei morţi vor merge în împărăţia lui Dumnezeu. De acum ştiam că doar prin credinţă se moşteneşte împărăţia cerurilor, că Domnul Iisus spune: ”Cel ce crede şi se va boteza va fi mântuit, iar cine nu crede va fi osândit.” După Paşti aveam de botezat un copilaş, şi nu mai pu­team să botez, deoarece ştiam că prin botezul de la şase săptămâni nu-L va cunoaşte niciodată pe Dom­nul Iisus, nu-L va primi ca Domn şi Mântuitor personal. Am început să plâng gândindu-mă la toate acestea     şi-mi spuneam în şoaptă că sunt ho­tărât să merg înainte cu decizia lua­tă. Dar cum voi rezolva aceste pro­bleme materiale şi spirituale apărute la orizont? În dimineaţa aceea, un mi­crobus de la Institut mergea la bise­rica Baptistă “Harul” din Lugoj, şi am mers şi noi. În maşină am început să mă rog Domnului şi Stăpânului meu şi să-I spun: “Te rog, vorbeşte-mi as­tăzi şi pune în gura păstorului care va vorbi un cuvânt pentru mine, spune-mi prin el cum voi rezolva probleme­le mele, că în înţelepciunea Ta, Tu ai deja rezolvarea. Doamne, vreau să mi se liniştească sufletul. Vreau soluţia Ta pentru mine. Tu vezi că vreau să Te urmez pe Tine, dar cum voi re­zolva problemele mele?” Tot gân­dindu-mă şi rugându-mă am ajuns la biserică şi după ce ne-am ocupat locurile lângă alţi studenţi eram atent la tot ce se întimpla acolo, participând pentru prima dată la slujba de duminică a unei biserici foarte mari. La momentul stabilit, după poezii şi cântări, păstorul bise­ricii, David Nicola, se ridică şi citeşte din Scriptură pasajul din Evrei 11:32-40, iar apoi a urmat predica cu putere, însoţit fiind de Duhul Sfânt. În timp ce predica, faţa mea s-a luminat, şi prin fiecare cuvânt pe care îl rostea des­copeream cum Dumnezeu îmi dă răspunsul la neliniştea sufletului meu. La întrebarea: “Cum voi rezolva problemele mele?” răspunsul a ve­nit prompt: “prin credinţă” şi chiar dacă voi avea de suferit pentru cre­dinţă, merită să suferi aşa cum au suferit toţi cei de dinaintea noastră. Am început să zâmbesc şi să-I mulţu­mesc Domnului care e viu că mi-a făcut dovada dragostei Sale vorbin­du-mi într-un chip atât de frumos şi direct. Acum nimeni şi nimic nu mai putea să mă întoarcă din hotărârea luată. După masă am plecat la o altă adunare, undeva la ţară, lângă Insti­tut, în satul Susani. Nu bănuiam că acolo va fi un Betel pentru soţia mea. Acolo Dumnezeu i-a vorbit soţiei mele prin predica fratelui Preda de la Reşiţa. Predica era din Iacov, şi cu toţii auzeam versetele: “Fiţi împlinitori ai Cuvântului, nu numai ascultători ui­tuci, amăgindu-vă singuri”. Soţia se uită la mine şi spune: – Cred că aces­te cuvinte sunt pentru mine. Se ridi­că în picioare şi spune în faţa tuturor: – Şi eu vreau să fiu împlinitoare, nu numai ascultătoare. Fiindcă toată săptămâna am ascultat ce trebuie să fac şi anume, să închei un legă­mânt cu Domnul Iisus Hristos, vreau să fiu împreună cu soţul meu. A fost o revărsare de har şi de bucurie în inima mea şi a fraţilor din locul ace­la. Ne-am întors înapoi la Institut. Institutul era în fierbere. Toţi vor­beau despre noi şi veneau la noi să ne aducă câte un cuvânt de îmbărbă­tare, iar fratele Ionică de lângă Arad a început să ne înveţe minunata cân­tare:    “M-am hotărât să-L urmez pe Iisus Şi înapoi eu nu voi da. Renunţ la lume, dar nu la Iisus şi înapoi eu nu voi da.” O, ce cântare! Nu o vom uita niciodată. De atunci a devenit imnul familiei noastre, şi îl vom cânta până la mormânt. Luni, în a doua săptă­mână de cursuri, ne-am întâlnit cu fratele păstor Gigel Olaru, care era tare doritor să afle cine suntem şi cum de am luat hotărârea de a nu pleca din acel loc pâna ce nu vom în­cheia un legământ cu Domnul Isus Hristos.

Am discutat multe din viaţa noastră şi cum aici la Institut am în­ţeles aşa de bine ce înseamnă legă­mântul, şi că botezul trebuie împlinit la maturitate. Domnia sa, la sfârşitul discuţiilor, ne-a spus că ar fi bine să ne mai gândim, fiindcă este o hotă­râre care ne va schimba viaţa. A doua zi, marţi, ne-am întâlnit din nou, şi după alt set de întrebări şi după cam o oră de discuţii, fratele păstor Gigel m-a avertizat că s-ar putea ca dumi­nica ce urmează să nu mai apuc să descui biserica. Atunci am râs şi nu mi-a venit să cred ce vorbeşte. Era o afirmaţie şocantă, dar nu mă mai te­meam acum de nimic. Miercuri, 16 aprilie, s-a organizat botezul nostru în Biserica Baptistă din satul Fârdea, un sat de lângă Institut, botez la care a fost invitat şi preotul satului. Hai­nele de botez le-am luat de la bucă­tărie: pantalonii albi de bucătar şi cămaşa, iar soţia un halat de bucătar şi un batic alb de la o soră. Seara la ora 20:00 a avut loc botezul nostru într-o atmosferă de mare sărbătoa­re: “Precum în cer, aşa şi pe pă­mânt”. Biserica era arhiplină de mar­tori văzuţi, dar şi de martori nevăzuţi. Însă cel mai de seamă invitat a fost Domnul Iisus Hristos, care a partici­pat în haine de Mire unindu-Se cu noi, Mireasa Lui, în legământ. Mirele era lângă noi, chiar dacă nu-L ve­deam. Dumnezeu este Duh. Soţia mea mai fusese mireasă încă o dată şi ştia ce înseamnă să fie îmbrăcată în haine albe de mireasă, dar eu n-am fost mireasă niciodată, însă am fost mire. Şi din experienţă ştiam că la orice nuntă mirele cheltuieşte to­tul, fiindcă mirele vrea să facă nunta. Atunci      m-am întrebat şi mi-am zis: oare El, ca şi Mire, ce a cheltuit pen­tru nunta aceasta? Şi mi-am adus aminte că a părăsit slava Sa cea ce­rească, că a luat chip de rob, a suferit bătăi, batjocură, pumni, scuipat de la oamenii fărădelegii, acolo sus pe lemnul crucii Şi-a dat viaţa, ca să fie Mirele meu Cel ceresc. Deci pentru nunta aceasta El a făcut totul. Oare eu, ca Mireasă, ce aş putea să fac? Banii mei nu-I trebuie, fiindcă în mâna Lui este şi aurul şi argintul; timpul meu nu-I trebuie, El are o veşnicie; talentele mele nu-I trebu­ie, El este maestru în toate. Atunci ce pot să-I dau? Această inimă pe care o am în piept, de la El, Lui I-o dau înapoi. De azi înainte vreau ca doar El să fie Domnul şi Stăpânul ini­mii mele. La fel a zis şi soţia mea şi încă o studentă care era acolo s-a botezat împreună cu noi, pe nume Elena Adavidoaie, o fată care mult credea în Maica Domnului şi în Sfinţi. În acea seară, Mirele nostru n-a ve­nit cu mâna goală, ci ne-a adus toate binecuvântările Noului Legământ. Şi ştiam cum vom pune mâna pe aces­tea. Aşa ca înaintaşii noştri: prin cre­dinţă. La nunta noastră n-am fost numai noi, Mireasa şi Mirele, ci a fost prezentă întreaga oaste îngerească, fiindcă Scriptura zice: “Mare bucurie este în cer pentru un singur păcătos care se întoarce la Dumnezeu.” Şi preotul e un păcătos  şi-i mare bucu­rie şi pentru un preot care se întoar­ce la Domnul.

Botezul nostru

Miercuri seara ne-am botezat. Joi seara ne-am întors înapoi la parohie, dar nu aşa cum am plecat, ci cu bu­curia mântuirii în inimile noastre. Pe maşină mă rugam Domnului să mă ajute să spun fiecăruia dintre enoria­şii mei că doar legământul în jertfa Domnului Iisus Hristos este singura cale prin care omul poate să-L cunoască pe Dumnezeu şi dragostea Lui. Am ajuns târziu şi am căzut frânţi de oboseală. Vineri dimineaţa era zi de piaţă în sat şi oamenii veneau să târ­guiască cele necesare traiului. Îi salu­tam pe enoriaşii mei, mă uitam la ei, dar ei aveau o privire cam curioasă îndreptată spre mine. Era o altă pri­vire decât o cunoaşteam la ei de obi­cei. Au aflat de botezul nostru şi de asta avea să-mi confirme crâsnicul meu Gheorghiţă. Înainte de a intra în casă, Gheorghiţă vine, dă mâna cu mine şi imediat mă întreabă şi-mi zice: – Părinte, v-aţi pocăit? Atunci eu i-am zis: – Dar dumneata? S-a blocat şi revenindu-şi, a zis că este păcat ca un om să se pocăiască. Eu i-am zis că m-am pocăit de toate păcatele mele. – Şi dumneata trebuie să te pocăieşti măcar de păcatele pe care le-ai făcut de când eşti crâsnicul meu şi pe care eu le cunosc. Iarăşi n-a mai zis nimic. – Dar v-aţi botezat, părinte? Şi atunci    i-am zis clar, da. – Părinte, eu cred că vă vor da afară dacă află episcopia, şi ce-o să facem fără preot, mai ales că vin Sfintele Paşti? – Stai liniştit, i-am spus, că nu mi se va înt­împla nimic. Şi a plecat. Mai departe nu ştiu ce a făcut cu informaţia, dar cred că le-a spus tuturor. Când m-am dus la pâine, vânzătoarea era tare supărată, şi contrar obiceiului ei de a vorbi cu mine, acum tăcea. Tot ea a rupt tăcerea şi chiar când să ies, mi-a spus: – Părinte, de ce ne-aţi trădat? De ce aţi plecat la pocăiţi? – Pardon. Nu mă vedeţi că sunt la casa parohi­ală? Dacă doream să plec nu mă mai întorceam înapoi. – Şi v-aţi lepădat de Maică, de sfinţi, de cruce, de toa­te obiceiurile noastre…etc. Pe la amiază a sunat telefonul. O voce a zis: – Alo! Părinte,   te-ai întors acasă? – Da, părinte, m-am întors. Era unchiul so­ţiei, preot şi consilier la Episcopia de Caransebeş. – Unde ai fost? – În con­cediu, după cum bine se ştie. – Bine, bine dar unde anume în concediu? – La Institutul Biblic de la Surduc, de lângă Lugoj. – Bine, dar ce Institut este acesta? A fost vreun episcop pe acolo? – N-a fost, dar trebuia să fie? – Dar cum mergi tu la un Institut care nu-i al nostru? Institutul acela-i de pocăiţi. Cum ai ajuns tu pe acolo? Te-ai scrântit la cap, n-ai înnebunit cumva? – Cum, părinte, să înnebunesc? Dar eu sunt preotul satelor. – Mă, da’ ce-ai făcut acolo? – Am studiat Scrip­tura. – Vreau să-mi răsunzi la o între­bare: este adevărat că te-ai botezat după cum am auzit? Atunci cred că şi mintea şi inima mi-au stat în loc şi mi-am zis: Acuma-i acum, că de-i voi spune că m-am botezat mă dă afară din parohie. Dar dacă nu-i spun mă va da Domnul afară din Împărăţia Sa. fiindcă a zis: „Cine se va ruşina de Mine înaintea oamenilor, şi Eu Mă voi ruşina de el înaintea Tatălui Meu cel din ceruri.” Astfel, aveam de ales în­tre parohie şi Împărăţia lui Dumne­zeu. Şi am ales Împărăţia, zicînd: – Da, părinte, m-am botezat şi sunt fericit. – Mă, tu ai înebunit, nu eşti fericit. Tu îţi dai seama ce-ai făcut? Dacă află Prea Sfinţitul imediat te zboară din parohie. În două ore vin la tine să văd ce ai făcut. Pe la ora două după-amiază au venit. Fiindcă nu putea veni singur a venit împreună cu pro­topopul de la Oraviţa, şeful meu di­rect. Tot timpul până să sosească dumnealor m-am rugat Domnului să nu vină cu duh de ceartă. Îmi dă­deam seama că presiunea va fi foar­te mare şi mă gândeam la reacţiile mele. Dar fiindcă Dumnezeu este Tata, El îi ascultă pe copiii Săi, şi când au sosit la casa parohială mi-au zis : – Cristian, nu vreau să ne certăm. Atunci mi-am ridicat ochii în sus şi I-am mulţumit lui Dumnezeu.

În casă au început discuţiile. Mi-am dat sea­ma că nici lor nu le venea să creadă. După ce le-am povestit totul aşa cum a fost, cu lux de amănunte, le-am mai spus: – De 12 ani tot am întrebat despre ceea ce mă interesa pe mine, şi nici unul dintre dumneavoastră nu mi-aţi răspuns la vreuna din întrebă­rile sufletului meu, dar ascultând nu­mai de Cuvintele Domnului Iisus am aflat răspuns la toate întrebările mele. Niciunul nu mi-aţi spus cum aş putea fi un bărbat fericit, dar acum am aflat, unindu-mă în Legă­mânt cu Domnul Iisus Hristos. La fel, cum aş fi putut să fiu un bărbat înţe­lept, cum aş putea să mă nasc din nou, cum aş putea avea Duhul Sfînt şi care este calea prin care voi ajunge în Împărăţia lui Dumnezeu. Acum am aflat totul şi doresc să le spun despre acestea tuturor enoriaşilor mei, ca şi românii să fie fericiţi, să fie născuţi din nou, să aibă Duhul lui Dumnezeu şi parte de celelalte ade­văruri care le va aduce mântuirea şi gloria eternă. – Şi cine ţi le-o spus, mă? Tăntălăii ăia de pocăiţi? a zis pă­rintele Mihai de la Caransebeş. – Pă­rinte, nu ştiu dacă-s tăntălăi sau nu. Eu una ştiu, nu am avut nimic până acum şi astăzi am totul pentru su­flet. Am crezut că mă voi întîlni cu Dumnezeu în altar, dar nu     m-am întîl­nit niciodată. Îl aşteptam pe Dumne­zeu să-L cunosc, iar mai apoi să-L în­treb şi El să-mi răspundă, dar nu a făcut-o, aşa cum am crezut prin sluj­be, ci am descoperit că El deja ne-a vorbit prin Fiul, în Scripturi. Şi doar ascultînd de Cuvintele Fiului lui Dum­nezeu, El   mi-a vorbit minunat şi di­rect, nu ca un om, ci ca Dumnezeu… Am aflat că Iisus este totul în viaţa omului. – Gata, eşti pierdut pentru bi­serica ortodoxă. Haide să încheiem ce avem de încheiat mai repede. Atunci m-au pus să dau o declaraţie, pe care o vor duce episcopului, şi el va judeca ce am făcut. Ce bine că am pus indigoul. Azi am şi eu propria declaraţie acasă. – Nemernicule, a zis consilierul. Tu îţi baţi joc de noi. Cum te-ai gândit să rămâi preot fără Sfânta Tradiţie, numai cu Scriptura? Aşa ceva nu se poate. – Păi tocmai acum v-am explicat că în tot timpul acesta cât am respectat tradiţia n-am avut parte de nicio binecuvântare de la Dumnezeu, dar de când ascult nu­mai de Scriptură am parte de toate binecuvântările scrise în ea. Şi deja mi-au fost împlinite dorinţele sufletu­lui meu. În tradiţia populară din sa­tele noastre am aflat doar câte găini să dai peste groapă şi câţi colaci să faci la pomene şi parastase, iar în cea teologică să participi la toate slujbele, să te spovedeşti de cel pu­tin 4 ori pe an, să posteşti etc., acte pe care le-am făcut şi nu mi-au adus nici linişte în familie şi nici liniştea atât de mult dorită de sufletul meu. S-a făcut din nou tăcere şi atunci a fost chemată soţia mea să răspundă la câteva întrebări. Atunci s-au ridi­cat şi mi-au cerut haina preoţească, cheile bisericii şi actele bisericii cu proces verbal de predare-primire.

Am mers la biserică să predau toate cele sfinte aşa cum le-am primit şi să încheiem discuţiile. Dimpotrivă, aici în biserică s-au aprins mai tare, de­oarece nu mi-au mai dat voie să in­tru în altar, spunându-mi că spurc al­tarul. Atunci fără voia lor am intrat, zicându-le că omul sfinţeşte locul, iar nu locul pe om. Mi-am luat lucrurile personale, şi între timp în biserică au început să apară rând pe rând mem­brii consiliului parohial. Unul mai nervos şi mai derutat ca altul. Nu şti­au cum să înceapă discuţiile cu mine, în duh de ceartă sau în duh de pace. Am predat actele, cheile şi ce­lelalte, iar consilierii s-au împrăştiat. Aveam o datorie la casa bisericii şi m-am angajat să o plătesc până voi pleca. Şi exact aşa am făcut. La casa parohială au venit doar preoţii şi mi-au spus că în acel moment tre­buie să ies afară din casa parohială. Am intervenit şi le-am cerut zece zile până să plec, dar ei n-au fost de în­duplecat. – Acum! În momentul aces­ta afară! Fiindcă un trădător nu are voie să mai doarmă într-o casă orto­doxă, ci să meargă acum la fraţii lui, pocăiţii. Când am ieşit afară, vecinul Petrică a intervenit şi a spus: – Ce fa­ceţi cu ei? Unde îi scoateţi afară noap­tea în drum? Era ora 10:30, Vinerea Floriilor. Îi iau eu la mine acasă. – Nu ai voie să faci aşa ceva, a zis unul dintre preoţi, este un trădător şi un eretic şi nu merită să doarmă în casă de oameni, trebuie să plătească pentru tot ce a făcut. – O fi el, nu ştiu, dar cu copiii aceştia ce aveţi şi cu soţia lui? Ce-o făcut, noi nu ştim, dar de dormit în drum n-au să doarmă niciunul. Ei vin la noi. Văd că sunteţi mai răi decât comuniştii. Comuniştii i-au băgat pe toţi oamenii în case, şi voi îi daţi afară. – Păi aşa-i regula­mentul bisericii; spune unchiul soţi­ei. Apoi s-au consultat şi ne-au dat trei zile până să părăsim casa parohi­ală. – Sâmbătă, duminică şi luni, pă­răsiţi casa parohială. Duminică nu te duci la slujbă. Trimitem noi un alt preot, a zis poruncitor protopopul. După ce au plecat consilierii, ne-am uitat unul la altul şi am zis: – Acum ce-o să facem? Soţiei au început să-i dea lacrimile şi i-am spus că aşa se plăteşte credinţa. De atunci n-am mai zis nimic şi ne-am apucat să ne strângem lucrurile în saci, în pături, cum puteam. A venit o vecină şi a stat cu ele până au adormit. În acea noapte Dumnezeu nu dormea. Ştiu că ne privea şi ne iubea. Şi noi eram rodul suferinţelor Domnului Iisus Hristos. Jertfa Lui nu a fost degeaba. Dacă ar fi murit Iisus numai pentru noi doi şi pentru urmaşii noştri, şi tot ar fi meritat. El a murit ca noi să ne împăcăm cu Tatăl care a făcut cerul şi pământul, a murit ca în dreptul nostru să se scrie “viaţă”, ca noi să fim fericiţi, ca binecuvântările scrise în Sfânta Scriptură să nu fi fost pro­mise de Dumnezeu în zadar. A murit ca noi să vedem dragostea Tatălui Cel din ceruri. În toiul nopţii aceea minunate, sub privirile lui Dumnezeu au început să vină fraţi spre casa pa­rohială. Nu-i trimitea un om, ci îi tri­mitea un Dumnezeu care Se uita peste pământ să vadă pe cine mai ajuta. Primul a venit păstorul biseri­cii din sat să ne întrebe dacă ne poa­te ajuta cu ceva. Apoi a venit diaco­nul să ne poftească să locuim la dumnealui acasă şi a plecat. Fraţii ne întăreau aşa cum era întărit pe cruce Domnul Iisus de către îngeri. Şi astăzi Dumnezeu Îşi are îngerii Săi. În urmă, pe poarta casei parohiale a intrat un poliţist. Când am văzut poliţia, am zis: “Doamne, dar ce caută poliţia la ora asta la noi?” Era însoţit de frate­le Nicu, pe care îl cunoşteam. Şi apropiindu-se zice: – Pacea Domnu­lui, frate. ” “Doamne, dar şi poliţia s-a pocăit. Ce s-a întâmplat în ţara noas­tră? De când m-am pocăit eu, s-a pocăit şi poliţia,” mi-am zis în gând. – Frate, Duhul Domnului nu mi-a dat pace şi am venit să vedem dacă ai nevoie de ceva. Cu ce putem să te ajutăm, căci numai aşa vom împlini Cuvântul care zice: “Purtaţi-vă unii altora poverile şi aşa veţi împlini Le­gea lui Hristos.” I-am spus că am ne­voie de o maşină pentru mobilă şi lucruri, o casă undeva în care să lo­cuim provizoriu. Atunci amândoi fraţii au zis: – Toate acestea până mâine la amiază vor fi rezolvate. Şi au plecat. Din nou am rămas sin­guri, uitându-ne unul la altul şi zi­când: – Aşa lucrează Dumnezeu! Aşa Dumnezeu avem noi! Mare Dumne­zeu avem. Şi am început din nou să plângem, dar nu de disperare, ci de bucurie. Noaptea de Vinerea Florii­lor a fost noaptea credinţei. A încer­cării ei, dar şi a biruinţei credinţei în faţa tuturor forţelor văzute şi nevă­zute. Am biruit prin credinţă. ‑ Au venit valuri mari în acea zi, dar noaptea Dumnezeu ne-a dat biruin­ţă. ‑ Nu zece zile cum am zis eu, nu trei zile cum au zis ei, ci într-o singu­ră zi ca să fie cunoscută puterea lui Dumnezeu.

Sâmbata floriilor dimi­neaţa au început femeile să vină la spovedit. Erau mereu aceleaşi, acele femei care credeau în Dumnezeu, dar a căror evlavie era condusă de obice­iuri şi tradiţii. Îmi era milă de ele, şi spunându-le că nu mai spovedesc, au plecat triste acasă. Sigur nu înţe­legeau de ce, dar nici nu am mai fost lăsat să le explic. ‑ Pe la amiază multă lume s-a adunat la casa parohială, printre care şi fratele diacon de la pocăiţi, omul care mă iubea aşa de mult, şi care nici acum nu putea ră­mâne nepăsător. Acesta le-a spus oamenilor adunaţi că dacă ne vor da afară din casa parohială, dumnealui ne va primi în propria casă. Unii în acel moment l-au ameninţat că îi dau foc casei dacă va face asta. Acei unii erau oamenii care mă “iubeau” până mai ieri şi care astăzi mă urau. Acolo în mulţime am luat cuvântul şi le-am zis : – Oameni buni, eu nu do­resc să plec. Eu vreau să rămân aici cu voi, dar trebuie să ne schimbăm viaţa. Nu vom trece la o altă biserică, ci aici în biserica noastră Îl vom sluji pe Dumnezeu. Cine vrea să se pocă­iască poate şi la noi la biserică, dar nu prin spovedanie la mine, ci înaintea lui Dumnezeu, în Faţa căruia aţi gre­şit, şi El este bun şi drept să vă cureţe de orişice păcat. Apoi dacă doreşte cineva să încheie Legământ cu Domnul Iisus să-L primească ca Domn şi Mântuitor. Eu de azi înainte voi predica doar din Scripturi, şi toţi cei care veţi vrea să ascultaţi rămâ­neţi cu mine. În acel moment, enori­aşii mei s-au împărţit în două tabere. Unii care doreau să rămân, iar alţii care doreau să plec.

Sosise şi poliţia, care a fost inspirată să participe la această adunare ad-hoc în faţa casei parohiale. Prezenţa poliţiei a mai li­niştit nervii unora puşi pe ceartă. Oa­me-nilor care mă mai ascultau le-am spus că, dacă doresc să rămân se poate, fiindcă biserica şi casa parohi­ală nu sunt ale episcopiei, ci amân­două clădirile sunt ale satului. Epi­scopul are drept doar asupra mea, nu o să mă mai recunoască pe mine ca preot, dar dumneavoastră care mă cunoaşteţi aveţi ultimul cuvânt. În timpul acesta sosise o maşină mare cu fraţi din zona Oraviţa să ne ajute la împachetat mobila şi lucruri­le şi să părăsim casa parohială. În timp ce încărcam mobila în maşină, femeile evlavioase începuseră să plângă, ştiind că nu se mai poate face nimic ca să mă păstreze acolo. Băr­baţii vorbeau între ei şi doar câte unul mai venea să vorbească cu mine. Unii m-au ajutat la mobilă, alţii stăteau şi nu puneau mâna, doar se uitau. Mă uitam la oameni şi mă gân­deam: Cine mă judecă? Ca din senin sosesc două maşini şi opresc în faţa mulţimii adunată în faţa casei. Oa­menii s-au dat la o parte, şi episcopul a intrat fără să facă vreun comentariu cuiva în casa parohială. În casă erau fraţi pe care i-a scos afară, zicându-le cuvinte jignitoare, iar dorinţa dum­nealui a fost să rămână în casă un cerc restrâns pentru câteva discuţii mai în secret. Episcopul avea o faţă neagră de supărare.

Atunci m-am opus şi am zis că nu avem nimic de ascuns, ci vreau să discutăm în faţa oamenilor. Sunt sigur că a venit să mă convingă să dau înapoi de pe ca­lea pe care am pornit, dar când a vă­zut că toată mobila era încărcată şi oamenii erau tulburaţi, cu o viclenie calculată a spus celor prezenţi: – Noi vrem să rămână aici preot, dar să-l întrebăm pe el dacă vrea. – Bineînţe­les, am răspuns eu. – Rămâi cu o sin­gură condiţie: să te dezici de Legă­mântul pe care l-ai făcut. – Mulţumesc, Prea Sfinţite, dar asta n-o voi face ni­ciodată, pentru nimic în lume, orice mi s-ar întâmpla, fiindcă nu pot să fiu necredincios lui Dumnezeu. Adică, ieri am zis da, şi astăzi zic nu. Asta nu se poate niciodată. “Da-ul tău să fie da şi nu-ul tău să fie nu, ce trece pes­te acestea este de la cel rău.” Toate blestemele bisericii ortodoxe vor veni asupra voastră şi asupra copii­lor voştri, a zis episcopul supărat. Atunci femeile şi-au pus mâna la gură auzind blestemele. Eu l-am în­trebat: – Prea Sfinţite Părinte, biseri­ca ortodoxă blestemă? Îşi bleste­mă fiii care au slujit-o din copilărie până acum, pe cel mai umil om al ei? Un consilier cultural s-a uitat la mine şi la Prea Sfinţitul Părinte şi a spus: – Uitaţi-vă la faţă că-i străluceşte şi cum ochii îi strălucesc. A intrat Sa­tana în el. Aşa arată un om demoni­zat. Soţia se uită la mine şi zice: – Hai dragă să cântăm o cântare. – Eu zic: care cântare? iar soţia zice, una ştim şi una cântăm: “M-am hotarât să-l urmez pe Iisus. Şi înapoi eu nu voi da. Renunţ la lume, dar nu la Iisus. Şi înapoi eu nu voi da.” Aici s-a încheiat totul, şi în sâmbăta Floriilor anul 2003 am părăsit casa parohială. De aici ne-am dus acasă la fratele Nicu Creţean unde am locuit două săptă­mâni, iar mobila şi lucrurile le-am adăpostit în podul Bisericii Baptiste din Răcăjdia. Duminică dimineaţa de Florii era prima duminică în care nu m-am mai îmbrăcat în haine preoţeşti şi nu am mai intrat la liturghie. Nu-mi venea să cred că nu voi mai fi preot. Oamenii care mi-au dat slujba mi-au şi luat-o, dar descopeream că am pri­mit de la Domnul o altă slujbă, o sluj­bă şi mai bună, slujba împăcării omului cu Dumnezeu. În acea du­minică împreună cu fratele Nicu am vizitat vreo patru biserici la ore di­ferite, şi acolo le-am vorbit oameni­lor despre cum L-am căutat pe Domnul şi cum ni S-a lăsat descope­rit. Oamenii se minunau şi-L slăveau pe Dumnezeul care lucrează şi astăzi cu aceeaşi putere cum a lucrat întot­deauna. Unii fraţi îmi spuneau: – Fra­te Cristian, nu ne vine să credem ce vedem cu ochii noştri, ca un preot să se pocăiască. Niciodată nu ne-am gândit la aşa ceva. Dacă Dumnezeu  v-a scos de acolo înseamnă că are de lucrat cu dumneavoastră în Ro­mânia. Va mai da Dumnezeu pocăin­ţă în aceste vremuri tulburi peste românii care vă vor asculta. Să rămâ­neţi tari până la sfârşit şi veţi primi cununa. Atunci eu le-am spus: – Ru­gaţi-vă Domnului, ca Dumnezeu să mai aducă şi alţi preoţi la pocăinţă, ca să vină la credinţă şi mai mulţi ro­mâni. Şi în bisericile pe unde mer­geam oamenii şi-au ridicat glasul spre cer cerând Domnului ca şi alţi preoţi să se pocăiască. Unii enoriaşi ortodocşi au venit în acele adunări şi mi-au mărturisit că această zi este ziua hotărârii lor pentru Dumnezeu. De la Răcăjdia am plecat la o confe­rinţă în Băile Felix organizată de fr. Nelu Demeter. A fost ceva care m-a entuziasmat, şi acolo am văzut un mare interes faţă de mine, exprimat prin avalanşa de invitaţii de a vizita bisericile fraţilor. M-am bucurat de aceasta, şi de atunci cutreier ţara în lung şi în lat, întărind bisericile şi chemându-i pe cât mai mulţi dintre enoriaşii ortodocşi la Legământul veşnic cu Domnul IISUS HRISTOS. As­tăzi suntem o familie fericită. Dumnezeu ne-a binecuvântat cu 5 copii.